…Mitul cuceritorului irezistibil Don Juan a traversat secole bune, de la piesa „Seducătorul din Sevilla” scrisă de Tirso de Molina, în 1630, la textul-etalon al lui Molière, din 1665, sau opera „Don Giovanni”, zămislită de geniul lui Mozart. O statistică americană susţinea că se cunosc în lume 4.303 opere literare avându-l ca subiect pe Don Juan! Goldoni, Byron, Puşkin, Rilke, Brecht, Max Frisch şi alte nume sonore n-au rezistat tentaţiei de a scrie despre discutatul Conchistador al iubirii. Tema nu putea scăpa nici scriitorilor români, numai în teatru reţinând textul lui Radu Stanca („Dona Juana”), al lui Teodor Mazilu („Don Juan moare ca toţi ceilalţi”) şi cel semnat Tudor Popescu („Ultima dragoste a lui Don Juan”).

…Ultimul Don Juan (aluzie la piesa newyorkezului Neil Simon?) ovaţionat la Bucureşti, în primul week-end al acestei luni, la reprezentaţia de excepţie a Teatrului Popular „Ivan Vazov” Sofia, pe scena Naţionalului bucureştean. Spectacol seducător acest „Don Juan” realizat de regizorul de geniu Alexandăr Morfov (53 de ani), cu premii la Sofia, Moscova, Viena, în Italia, Spania, Germania, Olanda etc. De altfel, Alexandăr Morfov a încântat publicul bucureştean, acum doi ani, cu „Exilaţii” produs la Sofia, dar şi cu montarea-eveniment („Vizita bătrânei doamne”) de anul trecut, de la TNB. Acum, un „Don Juan” de referinţă, în care regizorul, coscenograful, autorul coloanei sonore (toate la superlativ) Alexandăr Morfov este şi un erudit, stilat scenarist, dublând trama piesei lui Molière cu texte din alţi autori. Şi oferă o sinteză superbă a diferitelor abordări ale aventurierului fanatic, fatal, fără Dumnezeu, într-un spectacol de neuitat, cu eroul şi cei din jurul lui (în special sluga Sganarelle, contrapunctul la condiţia umană, aflată sub semnul Celui de Sus!) balansând între tragic şi comic, ironie şi ipocrizie, bucurie şi durere, seducţie şi cinism. Spectacolul acesta uluitor, cu scene decupate superb, ca dintr-un film de artă, are două părţi. Prima însumează câteva dintre cuceririle fără de număr ale lui Don Juan (Dona Elvira, răpită de la Mănăstire şi violată; Şarlota, Matiurina, Isabel, ţărănci) şi defineşte setea de cucerire a aventurierului, ca într-o libertate fără limite, în afara societăţii. A doua parte, un fel de recurs la judecata de Apoi, căruia Don Juan refuză să i se supună, intrând în cavoul Comandorului (tatăl Donei Elvira, ucis la început), dar va pieri înghiţit de cenuşa venită din ceruri de la victimele sale împuşcate sau înjunghiate fără vreun Dumnezeu. În cele două părţi, câteva scene antologice: a naufragiului, a fugii cu Sganarelle nu pe doi cai, ci pe biciclete, sub zbor de pescăruşi, şi scena din cimitir. Toate, creaţii de Maestru, susţinute de o trupă admirabilă, în care au strălucit un memorabil Deian Donkov (Don Juan de-o extraordinară plasticitate, naturaleţe şi forţă scenică), Zahari Baharov (Sganarelle), Reni Vrangova (Şarlot), Rusi Ceanev (Don Luis). Într-o scenografie de vis, cu o muzică fascinantă…