Main menu

header

...Pentru mine, orice spectacol de teatru se termină mult după ultima cortină a reprezentaţiei, cu interogaţii, rememorări şi, neapărat, cu lectura atentă a Caietului-program. La ultima premieră a Naţionalului bucureştean, reprezentaţia a întârziat câteva minute şi, neinspirat, am răsfoit frumosul Caiet-program. Al piesei „Hoţi”. Nu celebra dramă „Hoţii” de Friedrich von Schiller, din 1781. Este „Hoţi”, datată 2010, cu semnătura nemţoaicei Dea Loher, născută în 1964. Două idei, citite în Caietul-program, înainte de a începe spectacolul, m-au urmărit în circa 150 de minute de joc, fără pauză.

...O declaraţie a autoarei: „Nu trebuie să mă preocupe cum să-mi transform piesa în ceva care să poată fi jucat. Din contră, mă gândesc cum s-o fac imposibilă. Eu nu scriu textul pentru scenă, eu scriu împotriva scenei”!?! Logică, lipsa de teatralitate a piesei. Este, în fond, crezul unor scriitori actuali. Numai că, dacă tot, ca spectator de teatru, vreau să urmăresc ceva imposibil, atunci citesc o lucrare de Hegel şi aştept ca „Fenomenologia spiritului” să fie montată de vreun regizor (poate Afrim?!). E un stil antiscenă ce prinde destui creatori tineri.

...O declaraţie a regizorului spectacolului, remarcabilul Radu Afrim, unul dintre creatorii de excepţie: „După «Avalanşa» şi «Năpasta», două texte total lipsite de umor, simţeam nevoia să montez la TNB o piesă care să conţină o doză considerabilă de umor. Şi dacă se poate să fie un text mai inteligent decât celelalte”! Sună ca un fel de riscantă autocritică a regizorului faţă de cele două montări la Naţionalul bucureştean, excelente estetic, dar, în cazul „Năpastei”, împotriva textului!

...Ce a ieşit din aceşti „Hoţi”? Un spectacol de superbă metaforă, cu lupi, stuf, teren arid, scene de sex, mister, violenţă, trei morţi, umbre, iluzii, absurd - în inconfundabila marcă Radu Afrim. Dar ceva cam déjà-vu. Iar inteligenţa din acest „puzzle” artistic cu 13 destine nu mi s-a părut a da pe afară, nici umorul (salvat de introducerea unei Gabi Nowotny, excelent interpretată de Natalia Călin cu hazosul accent ardelenesc, drum sigur spre aplauze). Forţându-se umorul, uneori, s-a ajuns şi la rime banale.

...Actorii au fost cu toţii excelenţi, prinşi de metafora şi profesionalismul lui Radu Afrim. De la Marius Manole (mai mult mim, în Finn, aureolând uluitoarea scenă a dispariţiei în copcă, un posibil final, refuzat de regizor!), Aida Avieriţei (sora lui Finn) şi Liliana Ghiţă (mama celor doi, ajunsă sonată la spital), Cornel Scripcaru (un super Domn Schmidt) - Ana Ciontea (soţia), Mihai Călin (Thomas), Medeea Marinescu (Monika, soţia), Claudiu Bleonţ (minunat în năvalnicul şi neînţelesul Josef), Diana Dumbravă (Ira) - strălucitoare în scena minibalului de la „Ancora părăsită” (alt posibil excelent final de spectacol!), Irina Antonie (Mira), Conrad Mericoffer (Rainer) şi copilul Aris Bănuţoiu. Frumoasă scenografia Andreei Săndulescu. A treia montare a lui Radu Afrim la TNB, remarcabilă estetic, dar, per total, cred, sub celelalte două!