De multe ori, mi-e greu să-mi așez vorbele. Și nu pentru că nu le-aș stăpâni sau aș avea emoții cu privire la mesajul lor, ci pentru simplul fapt că mi se pare imposibil să descriu stări care se simt, pe propria piele, de nu-ți vine mai apoi să crezi dacă-i adevărat sau nu. Exact aceasta-i senzația în momentul în care-mi doresc să vorbesc despre omul luminii, omul care mi-a pus vers în glas, fiindu-mi părinte spiritual, arătându-mi o lume a ideii, a modestiei, a simplității în trăire - marele poet basarabean-român cu sclipire de geniu, GRIGORE VIERU!

De fiecare dată când ne întâlneam mă uimea cu fragilitatea sa şi cu modul în care-mi vorbea, atât de ușor, în lecții despre viață, despre cum să-ți prețuiești aproapele și să iubești la culme țara aceasta mare și întreagă, pentru care a luptat toată trecerea sa pe Pământ, prin ce-a trăit, prin opera și activitatea sa remarcabilă. A fost o enciclopedie a gândurilor bune, un întreg amalgam de nuanțe și de stări care te uimeau. Gândiți-vă că de fiecare dată când intra într-o încăpere, instinctiv, cei prezenți se ridicau în picioare, pentru că impunea respect și pentru că personalitatea sa era covârșitoare.

I-am trăit fiecare vorbă și-mi spunea mereu că pentru mine ar străbate și lumea, în glasul meu găsindu-și alinarea și un înțeles deplin al versurilor sale. Alături de el, la pas, cu muzica la purtător, am descoperit ce-nseamnă la propriu puterea gliei, am văzut lumina poeziei și-am înțeles că suntem una și aceeași, frați de sânge și de dor. Am străbătut împreună, cu cerurile deschise de împlinirile versului său, toată Basarabia. Am văzut, prin el, durerea oamenilor pentru identitatea țării lor și pentru sora de peste Prut, bucuria de a asculta cântece în limba română, strigătul de disperare.

Respira România. Chipul i se transforma când vorbea despre țara lui, în limba lui, iubindu-și pământul acesta secat de dureri, de încercări și de patimi, până la ultima suflare. Poate că mulți n-au înțeles asta nici până acum, dar basarabenii sunt români, sunt ca noi, sunt mult mai demni și mai iubitori de însemnătatea țării și a bucuriilor sale. Uneori, din senin, îl zăream în sală, la concertele mele. Stătea și asculta și spunea că e fascinant să vezi cum limba noastră are atâta melodie și căldură în ea. A fost o figură marcantă a culturii române, deopotrivă, de pe ambele maluri, iar poeziile sale nu sunt altceva decât trăiri înalte, versificate. Scria simplu, scria cu sufletul, genial, despre marile iubiri ale vieții sale - mama, dragostea și țara.

Testamentul său sublim către mine stă în poemele încărcate de emoție, devenite apoi muzici înalte, pe care le-a scris în cei aproape patru ani cât am colaborat, până la plecarea sa prematură dintre noi, în 2009. Le-am adunat, împreună cu Asociația Culturală „REGAL D’ART“, într-un volum cu suflet, care-a fost premiat la Târgul Internațional de Carte de la Chișinău, în 2013, cu distincția „ARTA CĂRȚII“. Îi simt în continuare prezența și în peisajul poeziei românești, pentru că versul său dărâmă concepții, îmbracă sentimente, rupe bariere și inspiră. Pe mine, Grigore Vieru mă inspiră și de dincolo de această lume.

Grigore Vieru, poetul contemporan, omul care mie mi-a arătat ce înseamnă măreția acestei culturi, care mi-a fost dascăl și mi-a insuflat dragostea pentru vers, pentru țară, pentru limba română, pe care-ar trebui să o prețuim cu toții mai mult, trăiește prin opera sa, pe care ar fi păcat să nu o citiți. Prin el, România iubește, iar poezia e mai deplină. Pentru el, poet al veșniciei, cuvintele simple, fragmente de viață pe hârtie, zboară. Le dă aripi. Pentru el, părinte și maestru, eu cânt în continuare. El mi-e versul din voce. E freamăt de cuvânt!