Viața noastră e un cumul de oameni și gânduri, de episoade care nu pot trece foarte simplu cu vederea, de priviri și circumstanțe, de iubiri și dezamăgiri, de timp și spațiu. Acesta nu e un joc, cum au mulți impresia, nu e ruletă sau destin, e doar un dar pe care trebuie să-l prețuim și să-l păstrăm cu mâinile și forțele noastre! Am învățat, în ani, că sunt toate trăirile celor care-au așezat în mine zâmbetul lor. Nu-i las la o parte și mă întorc, de fiecare dată, cu bune și rele, la vorbele lor, la amintiri, la momentele geniale pe care le-am trăit împreună.
Când am acceptat propunerea de a deveni ambasador al revistei „TAIFASURI“, un singur om mi-a venit în minte, cu vorbele sale, cu omenia colosală și cu sfaturile plăcute, mereu utile și povățuitoare. M-am gândit, firește, la cea care a fost ambasador onorific până la mine, „doamna mea de comedie“, așa-i spuneam, omul care-a crezut în mine și pe care l-am descoperit în toată splendoarea talentului și caracterului său fenomenal - doamna STELA POPESCU!
Știam sigur că ea mă va încuraja să scriu, pentru că-mi vorbea mereu, în ultimii ani, despre cât de tare se relaxează atunci când așterne gânduri pentru cititorii ei. Sunt onorat că am fost unul dintre cei mulți care s-au bucurat de privilegiul de a o cunoaște dincolo de scenă, oferindu-mi fericirea de a fi printre prietenii apropiați ai ultimei perioade! Parcă n-a plecat, parcă e aici, cu noi și printre noi, făcându-ne să râdem, arătându-ne că viața e frumoasă. Cum era pe scenă, așa era și-n viața de zi cu zi, ba chiar mult mai spontană și mai volubilă, sinceră, toată un zâmbet, directă, colegială, înțeleaptă.
Mi-aduc aminte că petreceam seri de poveste la prietenii noștri comuni, familia Gauzin, oameni cu totul speciali, și nu ne plictiseam deloc când începea să ne povestească câte-n lună și-n stele. A fost un adevărat spectacol, într-un singur și demn caracter, trăindu-și viața cu seninătate, iubind, suferind, trecând prin toate vămile succesului, ajungând un idol pentru români. Asta nu a determinat-o să se schimbe, ea fiind mereu generoasă în a face pe cel din fața ei să se simtă special. Cultura sa impresiona, discursul asemenea și parcă aș fi învățat ani întregi de teatru și dezinvoltură stând lângă ea în serile de vară în care ne bucuram să fim împreună, alături de prieteni.
Iubea oamenii, iubea să fie ascultată și să joace, iubea publicul și scena și nu se concepea fără acestea. Stela Popescu a slujit teatrul peste 60 de ani, cu dăruirea complexă a unui suflet basarabean! A fost și va fi iubită mereu și merită toate aprecierile pentru cariera-i complexă, definind genul de revistă, jucând și dramă, dar și filme memorabile! N-are rost să-mi pară rău, pentru că știu că m-ar dojeni bine dacă aș plânge după ea. Nu voia compasiune, voia doar ca publicul să o păstreze în suflet. Asta cred și eu că trebuie să facem!
Trebuie să o revedem mereu în minunatele-i momente, să ne gândim la ea și să înțelegem că a fost o actriță naturală, de geniu, cu naturalețe și spontaneitate, cu frumusețe și cu puterea de a face revistă, gen greu, cu brio. Plecând, rapid, trist și fără cale de întoarcere, a picat peste revista românească cortina tăcerii, descoperind imaginea acestei actrițe imense în rândul clasicilor! Anul acesta se fac 100 de ani de când Teatrul Tănase a luat ființă și mai bine de jumătate înseamnă numele său, alături de cel al maestrului Alexandru Arșinel, cuplu de legendă! Mi-e dor de dumneavoastră, doamnă Stela Popescu, și vă promit să duc cu cinste și cu onoare rolul de ambasador „TAIFASURI“, așa cum m-ați învățat! Vă iubesc!