Nu sunt un om exagerat de sensibil și nici nu am vanități cu privire la persoana mea. Dar mă dor, de multe ori, nedreptățile. Mă doare fiecare episod la care asist neputincios, știind că nu pot face nimic pentru a îndrepta lucrurile în direcția pozitivă. Sunt îngrozit de minciună și de oamenii care nu au capacitatea să-și asume măsura faptelor lor, indiferent dacă ele au efectele dorite sau nu. Sunt conștient că nu pot face nimic, dar cumva, în mine, îmi doresc, de ani întregi, ca oamenii să înțeleagă că există mereu alternative, bun-simț, dreaptă măsură. Nu sunt fan al ideii care spune că toate ni se întorc la un moment dat, dar asta vădește un fragment de adevăr în ea, pentru că și noi, oricât ne-am ascunde după deget, ajungem să trăim după cum ne așternem.
Eu sunt cel mai bun exemplu. V-am mai povestit asta pe parcurs, dar cumva, publicul își imaginează de multe ori că strălucirea și zâmbetul unui artist, fie că sunt ale mele sau ale altui coleg de-al meu, au venit așa, la pachet, de undeva și că traiul acesta aparent ușor pe care-l ducem nu este altceva decât o binecuvântare de la Dumnezeu. Nu mai pune nimeni la socoteală stresul, responsabilitatea, programul haotic, nopțile nedormite, munca asiduă, creația!
Ei bine, da, Dumnezeu ne-a miruit cu un har aparte, dar de-acolo au început, în val, toate nedreptățile. Eu am un istoric complet de etape grele prin care-am trecut și de multe ori evit să mă gândesc la el, asta pentru că știu sigur că azi nimeni n-ar rezista și n-ar avea atâta ambiție. Uite, asta e una dintre calitățile mele majore, ambiția, lucru pe care vă sfătuiesc și pe voi, indiferent de situație, să-l exploatați mai mult. Niciodată nu se știe când prinzi trenul potrivit și ajungi pe calea pe care întotdeauna ți-ai dorit-o sau nici nu ți-ai imaginat-o!
Ca azi să fiu ce și cine sunt, la începuturi, a fost... complicat. Mi s-au închis multe uși, am trăit numeroase nedreptăți, doar pentru că eram din provincie ori nu aveam bani sau relații. Am făcut naveta de la Turda la București ani buni pentru ore de canto și veneam, după „obiceiul nesănătos” al vremii, încărcat de o mulțime de lucruri, pe care le ofeream mai departe, poate-poate se aude și glasul meu la radio. În facultate, am stat în gazdă și-mi drămuiam banii cum doar eu știam ca să-mi ajungă de pe-o zi pe alta, eliminând cheltuieli precum bilet de tramvai sau mese copioase.
Dar nu detaliile sunt importante, ci faptul că am rezistat și-am vrut. Știam că pot, știam că am cu ce și că într-un târziu, cu ajutorul oamenilor potriviți, care vor crede în mine, va veni și vremea mea. Sigur că, dacă nu erau ai mei, n-aș fi ajuns nicăieri! Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că a meritat și că m-am format, m-am călit, mi-am pus baze bune și nimic nu mă poate răni cu adevărat. Dar și acum mă doare când văd tineri fără mari șanse, deși au talent nemăsurat!
Mă enervez atunci când cei din jur judecă și pun ștampile fără a asculta, fără a discerne, fără a vedea ce înseamnă cu adevărat un om sau o situație! Drumul meu de artist, așa cum mi-l văd eu azi, după 26 de ani de la lansare, la Mamaia, a fost sinuos, dar fiecare durere de atunci se șterge azi. Și-am învățat să iert, să sprijin, să acord posibilități și să lupt și eu pentru cei care azi sunt cum eram eu cândva, fără prea multe șanse, dar cu speranțe cât pentru o mie la un loc! Și să știți un lucru, dragii mei, fără muncă multă, nimic, dar absolut nimic pe lumea aceasta nu vine din cer, alunecând pe-o rază…