Ne-a fost răpită bucuria. Conjunctura pe care-o trăim, spiritul măcinat, starea de neliniște și chiar frica absurdă care s-a instaurat fac ca noi să fim alții, altfel, mult mai diferiți decât ne-am fi putut imagina. Unii reacționează dur și vehement, de teamă. Alții sunt manipulați. Alții știu că, la un moment dat, ne vom reveni, dar chiar așa, nici unul dintre noi nu mai este la fel.
Iar pentru noi, artiștii, se întâmplă un fenomen pe care nimeni, dar nimeni nu-l ia în calcul. Nu ne putem face meseria, nu putem apărea în fața oamenilor, mulți dintre noi, cu greu, abia pot trăi. Dar dincolo de haosul financiar, dincolo de toate aceste mari dificultăți care-au pus lumea la pământ, atârnată de-un fir de ață, rămâne lipsa bucuriei, a simplității trăirii. Și mă gândesc eu c-ar trebui să vedem dincolo de ce se înfățișează.
Nu sunt în măsură să scriu nimic cu statut de regulă, n-am verdicte și nici nu am dreptul să fac asta, în schimb simt nevoia să vă scriu vouă, celor care mă citiți, ce simt, fără a lua asta ca un adevăr absolut și fără a crede vreo clipă că eu le știu pe toate, pentru că nu le știu și pentru că și eu, ca și voi, am angoase, am tristeți, am teama pentru ziua de mâine și o incertitudine asupra a tot și toate, pe care nu mi-o pot înfrâna, oricât mi-aș dori să fac asta.
Trăim cu viruși de când ne știm. De tot soiul. Mai mult sau mai puțin importanți, ei există și n-avem cum să-i renegăm. De data asta, virusul, care-i desigur, regretabil, mai ales prin manifestările lui, a ajuns în plan secund, cred eu. Nu știu cât de tare se mai teme cineva de el, cât toată forma actuală a lumii este una în care e nevoie de capul pe umeri bine înfipt. Să știi că trebuie să porți mască când te vezi c-un om drag, că nu-l poți îmbrățișa sau nu-i poți spune ce simți, e greu. Să semnezi hârtii pentru propria persoană, să fii constrâns, să nu poți râde la soare și să nu poți respira în voie, toate astea și multele altele ne pun pe gânduri. Nu-i de disperat, dar sufletul e într-o cușcă și el, cu mască, cu mănuși și stă închis, nu mai vrea să iasă.
Chiar dacă relaxarea asta ne-a ajutat să mergem către normal, nu va mai fi niciodată la fel, din niciun punct de vedere. Și dacă până acum ne-am jucat cu jumătate de normă, este cazul să ne luăm rolul în serios și să nu lăsăm ca viața să ne fie zdruncinată din temelii. Eu încerc să mă țin rațional, să respect ce mi se impune, dar în același timp, să-mi las sufletul neatins. Și mă mai gândeam la un lucru zilele astea - oamenilor le este tare frică de momentul în care nu vor mai fi pentru că nimeni, absolut nimeni, nu are în cap momentul acela. Nu vreau să sune ciudat, dar moartea vine la un sfârșit, dar esențială este perioada de până-n ea, pe care n-are absolut deloc rost să o trăiești cu teamă, cu lipsă de asumare, cu gândul către un mâine care nu va mai fi.
Cred că avem dreptul, măcar atât, să ne păstrăm sufletul. Dacă toate celelalte ne sunt încă ținute sub capac, dacă tot avem nevoie să fim precauți, și nu spun că nu-i bine asta, măcar sufletul să ne rămână, așa, în plata lui, pentru că mai apoi, el ne va servi la regenerare și la revenirea aceea pe care o văd îndepărtată și greu de rezolvat. Nu-i, oricum, cazul de disperare și nu cred că dreptul la fericire ar trebui să ne dispară. Măcar așa, pe jumătate, să-l păstrăm. Iar eu vă aștept la NAȚIONAL FM, de luni până vineri, la ora 19:00, la GRAMOFONUL MEU, iar duminica, de la ora 15:00, la TVR 2!