Stau deseori și mă gândesc la toate încercările prin care ne e dat să trecem. Nu doar în lumea actuală, ci la modul general. Părinți care-și pierd copiii, oameni dragi care se duc de printre noi, nevoi, suferințe, tristeți și neîmpliniri. E un întreg de nedreptăți și parcă fiecare e venită cu scopul ei precis. Și ne apasă pe umeri, și ne simțim împovărați de trăirile noastre, dar și de necazurile celor din jurul nostru.
Știți, viața nu e altceva decât o continuă provocare. Eu așa o văd. Adică așa vreau să o trăiesc și mi se pare că poate fi cea mai bună și mai fericită atitudine pe care cineva să o îmbrățișeze. O încărcăm cu tot felul de analize, ne este frică de faptul că trece, încercăm să o prelungim, ne e teamă de ce va fi să fie și uităm parcă să o trăim așa cum se cuvine.
Eu vă spun din experiența mea. Am învățat în timp că trebuie să-mi fac singur fericiri. Am învățat că trebuie să nu mai am reguli și că fiecare clipă poate reprezenta totul, într-o continuă și mereu fascinantă descoperire. Și așa ajungem și la termenul acela de fericire.
De fapt, despre asta vreau să vă scriu azi. Știu că am mai trâmbițat-o, dar parcă acum, mai mult ca niciodată, fericirea e indecisă, e un termen vag și greu de înțeles. Toți își pun întrebarea - cum să fim fericiți dacă nu ne mai putem bucura unii de alții, cum să avem o stare de bucurie dacă fiecare sens al acesteia a fost răpit fără drept de apel, cu sau fără un motiv plauzibil?
Dar eu cred că ar trebui să redescoperim fericirea. În fond, și acum și altădată, ea nu ține de norme, de reguli și cu atât mai puțin de acțiuni care ne sunt interzise azi. Fericit nu ești neapărat cu bani, cu averi sau cu stabilitate. Fericirea înseamnă o împăcare cu sine, cu visurile tale, cu ce ți-ai pus în minte în tinerețe și ai ajuns să-ți îndeplinești. Ea reprezintă mai puțin decât își imaginează toată lumea și zău că nu e vreo exagerare în ceea ce zic și nu mă cramponez de povestea cu lucrurile simple.
Nu generalizez, dar vă spun despre fericirea mea de azi și dintotdeauna. Sunt fericit când cânt. Pe deplin. Este menirea mea și cred că fiecare om, dacă face ce-i place, este fericit, cu toate problemele care apar pe parcurs, de la colective la colegi, bârfe, necazuri sau nereușite.
Apoi am o enormă satisfacție atunci când muncesc, când îmi propun lucruri și le duc la îndeplinire. Cred că munca este o sursă bună de fericire, pentru că vine cu satisfacții.
Oamenii dragi, liniștea lor, sănătatea și mintea educată, în permanentă nevoie de descoperire, sunt motive pentru a fi fericit. Eu unul sunt! Și chiar dacă am probleme cu duiumul, de la facturi, la stres, la nedumeriri și lipsa efectivă de a putea face ce știu, în prezent, încerc să mă mențin pe traiectoria asta și să-mi dau seama că starea de fericire îmi face bine, fără să mint în vreun fel.
Toată lumea transformă într-o tragedie fiecare etapă din viață. Așa-i, de multe ori e foarte greu de dus, dar parcă nimeni și nimic nu și-ar avea farmecul fără provocări. Și cred că oameni, în adevăratul sens al cuvântului, ajungem abia atunci când ne coacem, după ce iubim intens și suferim, după ce pierdem pe cei dragi, după ce ne dăm cu capul de pragul de sus, după multe și multe situații care ne călesc. Și așa ajungem să fim și fericiți, fiecare în felul său.
Noțiunea mea despre fericirea nu e ca a ta, dar sigur, foarte sigur, ea ne poate păstra cu mintea pe umeri și cu sufletul în soare. Cumva, la mine, fericirea are, pe dreptate, chipul meu!