Mi se mai întâmplă și mie, uneori, să obosesc. De tot și de toate. Mi se întâmplă să-mi piară cheful, să n-am forța necesară pentru a merge mai departe sau pur și simplu să nu mai am putere în a continua. Cred că-i omenesc și nu văd ezitările oamenilor, în general, ca momente de slăbiciune, ba dimpotrivă. Nu suntem roboți, nu suntem făcuți din oțel și avem dreptul, din când în când, să mai luăm câte-o pauză. Eu unul așa mă redescopăr și încerc, oricât ar părea de greu, să mă remontez și să văd totul dintr-o altă perspectivă, mai optimistă și mai plină de încredere.

Lumea în care trăim are acum alte considerente. Nesiguranța ne-a adus în pragul în care ne întrebăm cum va arăta ziua de mâine, ca într-o luptă pentru supraviețuirea sufletului, a valorilor și a viitorului nostru. Nu sunt eu cel care să-și dea cu părerea despre viitor, dar mi se pare de bun augur să luăm în calcul ce va să fie și să ne punem deoparte resurse sufletești, răbdare, cumpătare și un fel de înțelegere a ceea ce vom avea de tras, la modul plastic, de acum înainte.

Îmi spuneau recent unii oameni că ne vom mobiliza rapid, că suntem ființe formidabile care ajung să se plieze pe orice situație. Nu-i așa și văd asta în jurul meu. Văd o frică de ce va veni, văd prieteni schimbați, oameni care au modificat macazul, care-s mai răi acum și care nu înțeleg că unitatea este cea care ne va scoate din probleme. Pandemia și lumea actuală sunt o realitate, nu un vis urât. Sunt felul în care trebuie să luptăm și să ne punem pe picioare. Știu că e greu și mai știu că instabilitatea aceasta poate avea efecte majore. Lipsa libertății, teama de cum va fi și cum ne vom regândi viețile, fac să ne retragem puțin, dar eu sunt de părere că putem și că fiecare moment al vieții noastre e venit cu un scop precis, pentru a putea găsi apoi rezolvări la el.

Nu știu cu exactitate unde se va ajunge. Nici nu cred că vreau să știu. Tot ce-mi pot dori acum este să învăț și eu, ca și voi, să trăiesc în noua formă a vieții. Cu sau fără viruși, dincolo de boli și suferințe, viața merge mai departe și trebuie trăită așa cum este ea acum - cu teama zilei de mâine, cu nedreptăți, cu reguli multe, cu lipsuri, cu nevoi și neliniști, fără bucurii majore și fără posibilitatea concretă, palpabilă, de a schimba tu ceva, prin forțele tale.

Spuneam recent că mi-e și mie teamă de ceea ce văd în jurul meu. Există o tendință gravă și periculoasă către un egoism, către dezbinare, iar noi n-am învățat să fim uniți, ci dimpotrivă, mai dezbinați ca oricând. Pare că totul o ia razna și că scapă cine poate! Nu vreau, credeți-mă, să trăiesc într-o societate care va avea o astfel de formă. Nu vreau ca cineva să spună că artiștii trebuie să-și găsească o altă meserie. Vreau să ne găsim cu toții linia de plutire și să ne dăm seama că această etapă este o încercare pe care-i nevoie să o parcurgem cu demnitate și cu înțelegere.

Cum? Dacă suntem uniți. Dacă nu ne mai lovim la orice pas, dacă lăsăm ura la o parte, dacă introducem bunul simț în viețile noastre și nu ne mai agățăm de fantasme, idei preconcepute și păreri care de care mai prostești. Peste o vreme, toate vor trece, iar rănile acestea vor fi greu de suportat dacă suntem de unii singuri. Viața nu e altceva decât o continuă provocare, mereu, astfel că e bine să o parcurgem la comun, cu ajutorul celor de lângă noi, mai altruiști, mai buni și mai înțelegători! Ce spuneți, vreți să fim, măcar o dată, după multă vreme, mai uniți?