Se trâmbițează o mulțime de păreri și de situații cu privire la ce trăim. Ne-a acaparat complet viața subiectul acesta și-am uitat cumva, ca întotdeauna, și de alte lucruri esențiale în existențele noastre.

Eu văd lucrurile, într-un final, tare simplu - trăim o schimbare majoră, din toate punctele de vedere, dar trebuie să ne vedem în continuare de suflet, de ceea ce avem și putem pierde dacă nu suntem atenți, de simțăminte și de propriile noastre acțiuni, cele care, pe alocuri, pot face cumva lumea din jur mai bună și mai puțin încărcată de vanitate și de egoism.

Și dincolo de oricare alt exemplu, de reguli sau de rețete, vreau să vă spun despre mine. Nu că nu ați ști deja, dar mă gândesc că felul în care mă simt eu în zilele acestea grele poate reprezenta și pentru altcineva un motiv plauzibil pentru a merge mai departe cu fruntea sus.

Personal, eu învăț să mă detașez de tot ce-mi face rău. Am învățat în ani că nu trebuie să mă încarc negativ, să-mi fac gânduri și să iau lucrurile ca atare. Zis și făcut! Mă țin departe de polemici și de impresii. Mi se pare destul că oamenii se lovesc la orice pas, iar acum, cu atât mai mult, s-au divizat. Astfel că eu stau cu picioarele pe pământ.

De fapt, asta mi-a și arătat pandemia, că trebuie să fiu ancorat în concret și trebuie să fiu atent la mine, în primul rând. Niciodată, dar niciodată pe lumea asta, nu am fost un egoist, nu am dat din coate doar pentru mine și nu am încercat să profit de cineva. Eu știu că așa trebuie să fiu, dar lumea de azi îmi arată contrariul.

Și-atunci mă gândesc - oare nu-i mai bine ca ei? Oare nu-i mai bine să trăiești în spirit egoist, în furtuni mari pitite într-un pahar cu apă, decât să fii altruist, să ai inima deschisă, să fii sincer și să suferi pentru cei de lângă tine? Am învățat, tot în pandemie, că uneori iubirea mea pentru oameni nu e de ajuns. Am învățat că nu sunt suficiente doar sacrificiile mele și că nimic cu de-a sila, fără a privi înăuntrul tău, nu se poate.

Mi-am dat seama că viața nu atârnă de ieri de azi de-un fir de ață și că oamenii trăiesc dintotdeauna într-o mare minciună - aceea că le place să trăiască din plin, să ia bunătate din fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Dimpotrivă. Trag cu dinții de orice fărâmă, uită să-și vadă de drum și au o bolnăvicioasă și chiar paranoică teamă de moarte. Eu n-am simțit-o. Și nu mi-e frică! Și sunt foarte rațional și profund când spun asta.

Cunoaștem scopul nostru pe pământ și mersul firesc al lucrurilor. Cunoaștem că la un moment dat se poate termina, cu sau fără cerere, cu sau fără drept de apel. Și atunci de ce? De ce să mă agăț de-un fir de ață, cu teama zilei de mâine? Nu! O trăiesc cu bine pe cea de azi, îmi văd de drum, am grijă de mine și de cei de lângă mine, dar nu mă înconjor cu fantasme ale eternității și nici nu mă dau deoparte de la suferințe.

Pandemia asta, cu toate malformațiile și greșelile ei, mi-a arătat cât de mici pot fi unii și cât de ușor influențabili. Mi-a scos mai în față răutatea din oameni și parcă m-a făcut să-mi dau seama, pentru vecie, că n-avem șanse de izbândă și că n-avem dreptul de a ne da mari atunci când cineva, mai mult sau mai puțin corect, ne îngenunchează.

Și dacă e să-mi duc confesiunea mea la final, pentru voi, vreau să vă spun că eu am învățat să iubesc mai mult, deși m-au rănit, am învățat să aștept și să încerc, ca întotdeauna, să văd optimismul dincolo de rău! Nu știu nici eu ce va fi, mi-e teamă și am întrebări și incertitudini, dar stau demn și încerc să trăiesc cea mai bună variantă din mine! Acum și mereu!