Eu nu sunt scriitor. Nu sunt nici măcar un om care să aibă cine știe ce talente literare mărețe. Nu, eu scriu cu sufletul și încerc, pe cât pot, să-mi aștern, dincolo de gândurile mele, emoții. Fac asta pentru că mă relaxează și pentru că mă gândesc că poate cineva citește și vede măcar un lucru pozitiv din felul în care simt sau gândesc eu. Nu mă consider nici vreun guru și nici nu spun că ceea ce scriu eu are statut de certitudine! Sunt strict părerile mele subiective despre viață sau despre oameni remarcabili.
Și pentru că scriu și vorbesc despre oameni remarcabili, vreau să vă povestesc despre o legendă dincolo de ecran, de scenă, de rolul formidabil de veșnic cuceritor. Este vorba despre maestrul Ion Dichiseanu, căruia îi doresc sănătate multă. Întotdeauna am știut că e fermecător în povestirile sale, că are un anume magnetism și că niciodată nu te face să te plictisești. Dar vă mărturisesc că dincolo de reflectoare, este pură inspirație. Viața sa de film îi oferă șansa să împărtășească din ea.
Amintirile îl fac să fie un munte de inspirație, de nuanțe și de lecții din care noi, cei care avem ocazia să-i fim în jur, avem de învățat. Ion Dichiseanu este tipul acela de om care trăiește! Fără să se joace și fără să o facă vreodată cu jumătate de măsură. Mereu s-a poziționat în față, a înfruptat cu pieptul deschis și a avut dorința descoperirii, o curiozitate care l-a făcut nu doar un lord al artei noastre, ci și un suflet împlinit. Este un om, azi, care nu are regrete când se uită în spate, care stă semeț în fața vieții, care se bucură cu aceeași candoare și când se joacă cu nepoata sa minunată, îngerul Anastasia, și când povestește despre filmele sale sau recită.
Am învățat de la maestrul Dichiseanu că nu trebuie să existe „Nu vreau” sau „Nu se poate”. Am învățat că viața trebuie să fie neapărat un produs de lux, de cea mai înaltă clasă, care nu e negociabil și care întotdeauna trebuie să-și găsească posesorul cu inima deschisă. Îl iubesc pentru omenia sa, pentru boemia aceasta romantică, har cu care te cucerește pe deplin și, cumva, n-ai cum să nu-l îndrăgești. Acesta e caracterul lui și poate că ROLUL, cu majuscule, la care a lucrat mereu, adăugând noi și noi valențe și experiențe.
Îl iubesc pentru că nu are vanități și pentru că mereu, absolut mereu, vorbește la superlativ despre breasla sa, despre colegi, despre anii de aur, despre ce a fost și ce va mai fi, pentru că are forță suficientă ca să ne mai fericească și pe noi mult timp de-acum înainte cu prezența sa fabuloasă. Eu sunt onorat pentru că mă aflu printre prietenii săi, sunt fericit că l-am putut celebra în ultimii ani și că mi-a fost aproape la concertul aniversar, la Sala Palatului, interpretând un moment emoționant despre colegii săi!
N-a avut niciodată dorința de a fi erou. Pur și simplu, el și-a trăit destinul așa cum a știut mai bine. A jucat în peste 60 de filme! Pe scândura scenei, la Teatrul Nottara, a „ars“, iar la televiziune sau la radio, și-a lăsat amprenta unică a talentului său, pornit de undeva, de pe-o străduță din Adjud!
Probabil e greu să-l vedeți altfel de cât îl știți. Nici nu știu dacă este neapărat altfel decât special, ca-n toată activitatea sa, dar știu că e uman, e natural, e demn și transpune în viața sa de zi cu zi fiecare parte frumoasă a imensului său talent. Îmi doresc din suflet să ne bucurăm cât mai mult de el și dacă s-ar putea, măcar puțin, să-i urmăm exemplul - cel al unui om ales, care și-a împlinit talentul, care trăiește cu toată devoțiunea o viață, fără să se dea bătut și pe care o poartă în suflet cu aceeași măreție, de mohican neînfrânt! Să ne trăiți, Meștere!