Există oameni aleși de Dumnezeu. Talente, genii, cum vreți voi să le spuneți, dar sunt, după măsura faptelor și a activității lor, adevărate nestemate. Eu le spun oameni de neînlocuit, unici, fără posibilitatea de a apărea cineva cu aceleași caracteristici. Am cunoscut vreo câțiva, iar pe alții aș fi vrut să-i cunosc.

Unul dintre cei pe care aș fi vrut să-i știu și să-i pot asculta este marea artistă a neamului românesc, Maria Lătărețu.

Avea femeia aceasta o miere în glas, o căldură, o sensibilitate și un fel anume de a crea emoția, pe care nimeni, dar absolut nimeni nu a reușit să-l egaleze vreo clipă. Deși nu avea pregătire de specialitate, avea o tehnică greu de ajuns, de imitat, un stil interpretativ complicat, dar plin de candoarea omului sensibil care nu cânta vreo clipă ca să impresioneze pe cineva, ci pur și simplu din sufletul său, din felul nemaivăzut de a transpune în cânt durerile și fericirile. Cu siguranță nu se va mai naște o Maria Lătărețu!

A avut o viață grea, un destin încercat, și-a transpus durerile în muzică, interpretând amarul, dorul, nemurirea și bucuria pe care inima sa le avea din plin. Era o femeie, din ce știu de la cei care au cunoscut-o, plină de omenie. Avea multe de oferit și nu ezita vreo clipă să spună o vorbă bună. Acesta este, credeți-mă, apanajul marilor oameni. Nu toți sunt altruiști, nu toți știu când, ce și cum să ofere. Mi se pare fenomenal ca după atâția ani de când ne-a părăsit, vocea ei să răsune și să se identifice cu un neam, cu doruri, cu frumoase capodopere ale neamului nostru.

Cred cu ardoare că simplitatea ei, modestia și sufletul curat nu au fost întâmplătoare. Nu știu cât conștientizează lumea, dar Maria Lătărețu este, fără doar și poate, cea mai cuprinzătoare și fermecătoare voce a românilor. Are melisme, are stabilitate și are o interpretare pe care nu o regăsești în alte părți. Ea era naturală, totul era o plăcere, o desfătare, un strigăt. Glasul său nu e forțat, nu e artificial, nu e altceva decât emoția pură a vieții sale mult încercate. I s-a spus că e la fel ca o privighetoare sau un fel de Ella Fitzgerald a României. Eu consider că a fost ea, unică, o lie ciocârlie semeață, mândră, cu un glas pe care nimeni nu-l va putea compara vreodată cu altceva.

Și-a îngropat copii, iar durerea aceasta nespusă a făcut-o nu doar să se macine, ci să-și desăvârșească vocea, simțirea, strigătul lăuntric. Era o doamnă, chiar dacă venea de la talpa țării. Știa cum să fie artistă, cum să fie o regină a scenei și transmitea celor din jur siguranța sa și faptul că muzica este o minune pe care omul o aduce pe lume. Vrăjea pe cei din jur, improviza, strălucea.

A fost o stea în viață și strălucește și acum, peste ani, când rămâi uimit și ai asculta într-una forma sa vocală, mierea din glas și cântecele care n-au stridențe, n-au altceva decât suflet și bucurie.

Numele său e dus mai departe, cu cinste, de nora sa, minunata doamnă Ioana Lătărețu, om de aur, elevat, puternic și răzbătător, care luptă pentru promovarea și păstrarea spiritului său și care duce mai departe, de atâția ani, festivalul care poartă acest nume de legendă și care scoate la lumină tineri plini de talent.

Și e mereu pentru mine o încântare să o pot asculta, să pot să-mi imaginez ce frumusețe de om a fost MARIA LATĂREȚU, cum a trecut prin greutățile vieții, cum a reușit, cu doar câteva clase, de la talpa țării, să ajungă o regină a scenei, să fascineze o țară întreagă și peste ani și ani, noi să fim absorbiți și hipnotizați de felul în care putea cânta și de comoara inestimabilă pe care a lăsat-o în urmă. Această comoară trebuie cântată, ascultată și promovată! Maria Lătărețu este o comoară a României și nu, nu va mai apărea curând altcineva la fel ca ea!