De multe ori mă gândesc la timp. Nu-s absurd să vreau să-l fac să stea și nici nu încerc să-i găsesc scuze adecvate mereu. Nici nu-mi imaginez că s-a comprimat și că acum, față de altădată, e mai scurt. Doar că se duce, rapid și de cele mai multe ori, ia cu el chipuri și doruri, sentimente puternice și imagini pe care n-ai cum să le întorci.

Se zice că timpul ar trebui să-ți fie prieten. Eu unul nu prea cred în astfel de alăturări, pentru că, ce să vezi, chiar și egoiști să nu fim, timpul nu e în favoarea noastră și nici mari servicii nu ne face. N-am temeri cu privire la trecerea lui, nu asta vreau să punctez. Știm de la începutul începutului că ața se scurtează și că ne apropiem de un inevitabil.

Nici nostalgia nu trebuie să ne fie prietenă, pentru că astfel, fără a avea prea multe argumente, uităm să trăim cum se cuvine, uităm să ne bucurăm de fiecare clipă plină de frumos.

Timpul nu e o enigmă. Este doar o linie clară între ieri și azi, între cei care eram și cei care suntem, mergând cu toții în aceeaşi direcție. Cred că analiza aceasta, rațională, plină de adevăr, ne face bine. Că-i trecător, știm deja. Ce mi se pare mie mai trist este faptul că-i simțim plecarea și că ne face, cu fiecare moment, să devenim sclavii lui.

Eu văd lucrurile tranșant. Viața nu este altceva decât o perioadă plină. Ajungem să o înțelegem destul de târziu, dar atunci când o facem, trebuie să profităm la maxim de ce ne oferă. Chiar și când se apropie de final. Cu încredere în noi, să înfruntăm zilele și să-i fericim pe cei dragi, să adunăm zâmbetele lor și să punem prin alte părți faptul că ne doare ceva, ori că am pierdut ceva.

Uneori aș vrea și eu să am mai mult timp, la propriu, să-l împart mai corect și să pot face mai multe lucruri. De fapt, asta e una dintre dorințele mele cele mai importante! Timpul e ceva cu dus-întors. Sigur că el se duce și că ne îndreaptă către un sfârșit, dar e bine să reușim să-i prindem cât mai multe clipe!

Eu unul, cu mai mult timp, aș putea face dublu și aș căuta cât mai multe resurse să fac oamenii fericiți! Am fugit mereu de rutină și am încercat să trec peste anumite fapte pe care nu am cum să le schimb. Dar am încercat deopotrivă să mă bucur de cei apropiați și să iau de la ei cele mai bune și mai înțelepte puteri de a fi.

Poate că nu sunt „cel mai perfect“ om, scuzați gradul de comparaţie inexistent, dar sunt mândru că mi-am investit timpul cu folos, lăsând în urma mea chipuri împlinite, și-n viață, dar și în profesie, de pe scenă. Asta-i satisfacția umană supremă. Să privim în urmă și să nu ne pară rău, fiecare pe planul său. Să-i vedem pe ceilalți iubindu-ne, să-i iubim deopotrivă și să ne zugrăvim tablouri cu amintiri și reușite mărețe.

Din păcate, azi, foarte puțin mai văd oamenii dincolo de carcasă, de forma lipsită de fond. Pe o fugă absurdă, iau totul ca atare și nu mai caută, nu mai au răbdare. Timpul nu ne oferă scuze, dar ne poate lăsa să ne desfășurăm în voie.

Prea trece timpul și noi cu el împreună. Scurt, într-adevăr, dar e doldora de câte și mai câte povești. Chiar și singuri, cu el, ne păstrăm vii amintirile. Iar fricile, de orice fel ar fi ele, fie că ne pierdem noi sau îi pierdem pe cei dragi, ajung să fie de neobservat, pentru că nu timpul ne face, ci noi pe el!