Scrisul mă relaxează, îmi dă posibilitatea să-mi pun mintea și sufletul la lucru și să mă exprim complet, fără griji, încercând să vă aduc și vouă un strop de bucurie din liniștea mea. De asta și scriu despre sentimentele mele și despre colegii mei minunați. Mi se pare fascinant să pot să-mi exprim gândurile sincer despre cei care își pun, ca și mine, sufletul pe tavă și care nu au neapărat nevoie de mulțumiri, ci de recunoaștere, de iubire și de siguranța că munca lor nu a fost și nu este în van.

Azi mă opresc la minunata doamnă a cântecului românesc, intersecția rafinamentului și a eleganței cu talentul și inteligența artistică, doamna Angela Similea.

De mic, de la Turda, îi savuram fiecare apariție pe ecran și era o provocare pentru toți așteptarea de a o redescoperi mereu. Și de fiecare dată era altfel, altă ținută, alt repertoriu, aceeași atitudine princiară, care m-a dus mereu cu gândul la poveștile regale.

Toți compozitorii se luptau ca vocea sa să dea glas creațiilor lor. Avea un șarm anume, o frumusețe interioară, dincolo de cea exterioară, care magnetiza. Pur și simplu rămâneai lipit de ecran atunci când i se rostea numele, cu aplauze și cu sentimentul că sigur ceea ce va cânta este șlagăr, emoție, sublim.

Am avut ocazia și bucuria de a o cunoaște peste ani, de a cânta la aniversările dumneaei și de a simți că atitudinea pe care o afișa în fața publicului este de fapt caracterul ei, stilul de viață, boem și plin de frumos.

A răzbit peste toate greutățile, a știut mereu cum să poarte eleganța și mi-aș dori mult ca generațiile de artiste care vin din urmă, în muzica românească, să o studieze pe Angela Similea pentru felul în care a știut cum să-și construiască ceea ce numim azi „imagine“, fără PR, fără echipe de stiliști sau ajutoare externe.

Este un simbol românesc indiscutabil, cu o popularitate în mai toate mediile. Are sute de cântece în repertoriu pe care oamenii le știu și le fredonează și azi. Și parcă fiecare piesă era mai nobilă și mai specială în anii aceia dacă era interpretată, cu emoție, de Angela Similea.

E un bun național, este felul prin care ar trebui să ne raportăm la o generație, ea fiind exponentă de seamă a acesteia. Și nu îi glorific imaginea. Pur și simplu constat și spun ceea ce am văzut, am trăit, am auzit și aud de vreo 42-43 de ani, de când am început eu să conștientizez cum e treaba cu muzica. Ea era deja star, lansându-se la Cerbul de Aur, în 1970.

Timbrul său e aparte. E cald, e lin și este inconfundabil, una dintre vocile pe care n-ai cum să nu le recunoști. Stilul său este marcă înregistrată și poate și de asta, peste ani, noi, cei tineri din muzică, o mică parte, ne raportăm la ea, la seriozitatea ei.

Mi-aduc aminte că în 1993, când am debutat eu la Festivalul de la Mamaia, Angela Similea era cap de afiș în recital. Și a apărut ca un adevărat star la repetiții, frumoasă, majestuoasă, elegantă, populară și iubită de toți cei din jur. 

În prezent, a ales să nu mai apară, deși publicul o dorește. Probabil că nu se mai regăsește în peisajul acesta anost și oarecum de nerecunoscut al artei românești...

O înțeleg, deși recunosc că mi-aș dori din suflet ca alături de echipa TVR, să-i dedicăm o gală „Drag de România mea!“, doar cu muzica ei, cu poveștile ei, cu amintiri, cu ținute, cu prieteni, cu stil. Oamenii, și nu doar nostalgicii, își doresc să o revadă pe Angela Similea! Și au și de ce!

Pentru mine e simplu. A fost, este și va fi mereu STAR! Un angel, ANGELA! Căci „Amurgul“, nu îi „Va lua iubirea“, știind că „După noapte vine zi“, într-un „Albastru infinit“ al nemuririi cântecelor ei. Și ce-am fi fost „Dacă n-ar fi existat“? Și oare cum am fi „Murit de dragostea rănită“ a șlagărului românesc, melancolic, și fierbinte, și curat? „De veghe la porțile iubirii” vom cânta mereu „Pentru mileniul trei”, strigând „Trăiesc“, prin vocea ei, căci „Viața merge iubind înainte“! „Să vă gândiți din când în când la mine“, DOAMNĂ ANGELA!