Nu vorbesc foarte des despre sufletul meu. E un fel de mister care-mi aparține doar mie și pe care rar vreau să-l împărtășesc. Totuși, pentru voi, cei care mă iubiți și care vedeți în mine, după munca mea din anii aceștia, cu seriozitate și determinare, un om valoros, o fac fără menajamente.

Cred că sunt descris cel mai bine de fiecare popas făcut de anumite priviri în viața mea. Sunt un cumul din trăirile care m-au marcat și care m-au întărit, am trecut și trec prin multe și fac față nedreptăților, chiar dacă ele uneori mă rănesc și mă pun la pământ de am impresia că nu voi mai reuși vreodată să mă ridic.

Am învățat că fiecare incorectitudine a celor din jur față de mine se răsplătește cu o nouă performanță, cu o altă provocare trecută cu brio. Sufletul meu plânge uneori, alteori e agitat, dar deseori e împăcat cu sine, cu fiecare parte care i-a dat voie să se exprime în voie și să facă față avalanșei de complexitate care l-a invadat.

Sunt mai ceva ca o carte pe care, cu cât o răsfoiești mai mult și mai aprofundat, cu atât vezi că paginile nu s-au așternut cu ușurință și fiecare frază trecută acolo e o balanță între putere, talent, dar și multă voință și renunțare. Nu mă plâng de nimic, în general, și sunt un om asumat cu tot ce întreprinde în existența sa.

Nu mă cred star, nu sunt „cel mai“, n-am milioane de fani și sunt tare ancorat în realitatea mea și în cea din jur. Nu-mi plac multe lucruri. Pe unele le comentez și le exprim răspicat, pe altele le țin doar pentru mine. Am temeri cu privire la cei pe care-i iubesc și mă gândesc cu disperare la faptul că sunt cel mai tânăr dintre prietenii mei și curând, mai devreme sau mai târziu, pe rând, ei vor dispărea.

N-am primit nimic de-a gata în viața mea și am încercat, din tot ce am, să ofer și altora. N-am cerut nimănui nimic, nu sunt cu mintea în nori și n-am nici un suflet puritan. Sunt, în schimb, un om sensibil, pe care-l emoționează cel mai banal fapt și pe care-l întărește orice experiență puternică. Plâng deseori și nu mi-e rușine să recunosc asta, pentru că lacrimile nu sunt slăbiciune, ci o dovadă a trecerii și a înțelepciunii. Și a faptului că umanitatea nu e ceva jucat sau trucat, ci o înlănțuire de sentimente firești.

Nu mă consider model și de multe ori am spus că tot ce scriu eu nu e nici adevărul universal valabil și nici măcar ceva musai de urmat. E doar percepția mea despre ce sunt și ce văd. Felul în care eu aleg să-mi descriu lumea, cu bune și rele, atât cea proprie, cât și cea din proximitatea mea. Dar e necesar să zic și să scriu! Mi-am câștigat dreptul de a avea opinii și nu voi înceta niciodată să lupt pentru felul în care ele ajung la oameni, onest și simplu!

Sufletul meu e o navă pe care au venit și au plecat multe răsărituri, dar care mai are loc de primit și care întotdeauna va aștepta cel mai bun vânt ca să pornească în larg.

Nu refuz provocările, fiindcă știu că tot ce e mai bun pentru mine e pus deoparte și urmează să vină de acum înainte. Tot în suflet am și soare, și furtuni, și mult cântec, pe care-l și dăruiesc oamenilor. Sufletul meu aparține publicului și nu spun asta ca să dea bine în discurs, ci pentru că asta e realitatea vieții mele, de mai bine de 30 de ani, iar dacă „vreți să știți ce am în suflet și în gând, lăsați-mă să cânt, lăsați-mă să cânt...“.