Folclorul nu e nicio rușine, nu e o redută care trebuie recucerită și nici măcar un stil adresat unei categorii de public. Folclorul este identitatea unui neam, indiferent care ar fi acesta, mai vechi sau mai nou. Este format din înțelepciunea populară și chiar dacă lumea este într-o continuă evoluție, la fel ca folclorul, acesta nu trebuie să dispară din viețile noastre, din preocupările noastre și din felul în care alegem să ne cunoaștem țara și valorile neaoșe.
Pun preț pe promovarea acestei idei pentru că în lumea aceasta a modernismului, a haosului valoric, muzica populară, cu toate influențele ei, își are locul binecuvântat. Nu pentru a distra neapărat, ci pentru a descrie teritorii, influențe culturale și lingvistice, pentru a creiona personalități și pentru a arăta că lumea satului nu e nici pe departe atât de luată prin surprindere de tot ce-am ajuns noi să trăim în plan artistic.
Eu cred că muzica populară, autentică, cu spirit decent și chiar cu linii melodice noi, prelucrate, are dreptul și are nevoie să fie permanent în urechile și pe buzele publicului. Mă veți întreba de ce? Pentru că avem nevoie de identitate. Avem nevoie de unicitate. Avem nevoie de măreția costumului popular, de viețile întregi puse de artiști pe scenă, de tinerii care duc mai departe o comoară care trebuie cunoscută la justa valoare pentru a putea fi prețuită cu adevărat.
Tânăra generație a folclorului nostru este plină de culoare, de talent, de efervescență, înțelegând că responsabilitatea este pe umerii lor. Arta pe care o săvârșesc unii, de altminteri doldora de talent, este ca o rugăciune a neamului, care-și cheamă vlăstarele la frumusețea de cândva. Ce minunat e să descoperi grai autentic, costume de-o inegalabilă măiestrie, muzici diverse și origini pe care altfel n-ai cum să le simți așa cum ar trebui!
Iar folclorul nu e neapărat o carte descrisă, este un preludiu, este cârligul care să ne determine să căutăm mai mult, să vedem ce a fost și ce mai e, să ne facă să păstrăm trecutul în bucuria prezentului și în speranța unui viitor care nu e neapărat mai bun sau mai rău, dar care nu dă cu piciorul la ceea ce-l definește.
Fiecare zonă geografică sau subzonă are particularitățile ei, are simboluri mărețe, are un anume fel de a se prezenta, ca într-o poveste din care nu există neapărat eroi sau învinși, ci doar bucuria neamului și o complexitate a înțelepciunilor.
Îmi doresc ca folclorul să aibă locul lui, nu ca muzica de la sat, nu ca muzica aceea periferică la care apelăm doar la petreceri. Folclorul nu e o simplă horă cântată la evenimente. El înseamnă sute de ani de acumulări, înseamnă influențe, o anume dinamică a simțirilor și sunetul care dă neamului nostru o particularitate aparte. Muzica aceasta, deși aparent foarte simplă, are înălțimea simțirilor și a sincerității, are patos și are un anumit sentiment pe care nu-l regăsești cu ușurință în alte genuri.
Mi s-a spus că ar fi prea mult folclor la „Drag de România mea!“. Păi oare România nu-i și folclor? Și nu orice fel de folclor, ci doar acela cântat de voci aparte, cu mesaj și autenticitate. Și nu, într-o țară a împrumuturilor, a manelizării, o țară în care-i tare frumos ca pe radioul public să ascultăm mai multă muzică străină decât autohtonă, eu nu cred că emisiunea noastră promovează prea mult muzica populară. Avem dozele precise și ne mândrim cu fiecare suflet care vibrează la felul variat în care noi îl punem pe tapet, accesibil, cu eroi, cu simplitate, provocându-i pe cei de acasă să descopere frumosul!
Folclorul este sunetul țării, înalt, demn, complex. Folclorul este lacrima pe care anii și-au pus-o peste fiecare gând. Așadar, cu mândrie și implicare, CU FOLCLORUL ÎNAINTE!