Toată lumea mă întreabă despre viața mea. Îmi pare rău că trebuie să dezamăgesc curioșii, dar nu am deloc o viață așa cum o au toți ceilalți. Nu am timp să mă bucur de multe, sunt oarecum prins în fiecare latură a activităților mele și deseori uit ce înseamnă cu adevărat să trăiești, să ai o zi liberă, fără telefon, în care să nu faci nimic sau să ieși cu prieteni la masă fără să te gândești la filmări, proiecte și altele.

Nu mă plâng când spun asta. Dar așa e viața mea. E într-o continuă lipsă de timp pentru adevăratele valori și bucurii mici. Dacă ar putea cineva, din suflet, să-mi ofere în dar timp, l-aș primi cu cea mai mare plăcere, pentru că îi asigur pe cei care mi l-ar oferi, că voi ști să-l prețuiesc la justa valoare.

Sunt într-un malaxor de activități, de agitație și-mi place că e așa. Nu mă dau în vânt de la nimic și sunt mereu pe drumuri. De fapt aici e și cel mai greu. Distanțele între orașe, de la un eveniment la altul, marea nebunie de pe șosele, traficul, toate astea mă fac uneori să mă întreb dacă merită efortul fizic, consumul nervos...

Dar când primesc un telefon sau un mesaj prin care cineva îmi spune că se încarcă cu energie din ceea ce fac eu și că așa, la nivelul meu, fac bine ce fac, atunci nu mai contează nimic, apăs accelerația sufletului și merg mai departe.

Nu știu dacă oamenii trebuie să fie ca mine. Am în jur persoane pentru care programul de muncă e ceva, iar cel de relaxare e sfânt și nu se abat de la el. Eu nu funcționez astfel. Nu am putut niciodată. Dacă am o problemă, la 11 noaptea să spunem, nu mă las până nu o rezolv. Dacă am un proiect, o piesă, filmări, stau pe ele până le termin și apoi, în liniște, să le pot pritoci, ca să ofer calitate oamenilor.

Așa mi-am învățat publicul, așa m-am autoeducat pe mine și cred eu, poate greșesc, că așa e varianta ideală a unui artist care a ales, conștient, să facă această meserie, din vocație, cu toată dăruirea, fără să-l oblige cineva.

Viața mea se desfășoară printre bucăți, printre drumurile pe care-l fac, pe fiecare din acestea. Uneori sunt mai vesel, alteori mai dificil, fără chef, dar știu că e o responsabilitate. Nu mă obligă nimeni, veți spune răspicat! Așa e, nu fac nimic forțat de cineva, nu stă nimeni cu pistolul la capul meu, dar cred eu că atunci când știi că asta ți-e menirea, când vrei ca nimic să nu rămână la voia întâmplării, când acesta ți-e visul, când știi că în spatele tău mai sunt și alți oameni, când promiți, atunci n-ai cum să dezamăgești. Eu nu mi-am încălcat niciodată promisiunile, oricât mi-a fost de greu. E un principiu de bază, de la care nu mă dezic și pe care-l duc cu mine cât voi trăi.

Să știți că și atunci când îți pare că nu prea mai poți, tot mai poți puțin să faci față tuturor provocărilor multiple la care te supune, fie că îți place sau nu, viața. Corăbiile par să se piardă de multe ori, dar nu e cazul de dat bir cu fugiții, nu! E cazul de luptat și de mers mai departe.

Și uite-așa, pe scurt, arată viața mea! Plină de activitate, dar fără timp. Plină de satisfacții, dar de parcă nu mă bucur pe deplin sau cel puțin nu așa cum ar trebui și ar fi firesc să o fac ca să-mi fie bine.

Cred că și pentru mine, dar și pentru voi, cel mai important, dacă avem vreme, este să ne luăm o scurtă pauză și să ne uităm mai cu atenție în suflet. El este rezultatul celor mai bune analize. Dincolo de toate aceste urcușuri și coborâșuri rămâne un singur adevăr absolut: vă iubesc nespus!