De ce oare s-au înrăutățit oamenii așa tare? E un sentiment pe care nu-l cunosc și pe care, la modul cel mai sincer, nu-l justific în vreun fel anume. Pot înțelege invidia, ranchiuna, dar răutatea gratuită este peste puterea mea de înțelegere. Eu sunt un om calm și pașnic și nu mă aprind pentru nimic în lumea asta, decât atunci când sunt tare afectat.

Nu e cazul acum, vorbesc la modul general, dar mă doare tare când văd că unele specimene de prin jurul nostru au o doză crescută de insensibilitate, de voită dușmănie, de cruntă și disperată dorință de a face rău, de a lovi cu vorbe. Eu sunt călit. Mă lovesc zilnic de asta, dar am învățat în timp, deși e nedrept, că fiecare trebuie luat ca atare și că e imposibil să mă iubească toată populația. Nu vreau asta, nu sunt iubit de toți și echilibrul face bine. Dar nu vreau ca nimeni dintre cei care nu preferă muzica mea să arunce gratuit cu vorbe inutile. Nu vreau ca răutatea lor să fie vizibilă.

Acum toată suflarea are telefon, de la cel mic, de câțiva ani, la cel mai mare. Toți au conturi false pe rețele sociale și comentează câte-n lună și în stele, de parcă s-ar pricepe la toate, de la modă, la politică, muzică, artă și desigur, sport. Trăim într-o lume a autosuficienței și a prostiei aduse la rang de mare înțelepciune. Fiecare are dreptul, printr-o libertate pe care eu nu o înțeleg și mi-e greu să o accept, să spună orice despre oricine, să se tragă de șireturi cu oameni care muncesc, care mișcă lucruri, care fac ceva notabil în viața lor și în societate.

Înțeleg că pandemia ne-a înrăit pe mulți, ne-a adus în pragul de a suporta cu greu anumite trăsături și situații ale celor de lângă, dar asta nu ne dă dreptul de a judeca. Nu! Nu putem judeca oamenii, oricine ar fi ei, publici sau nu, după cheremul nostru. Nu i-ar conveni nimănui să fie luat la bani mărunți pentru propriile greșeli, pentru familii ratate poate, pentru incompetență sau neștiință, pentru orice nimic sau pentru probleme fundamentale.

Fiecare pasăre piere pe limba ei, atât timp cât nu invadează spațiul celuilalt și nu aruncă cu venin gratuit care nu aduce nimic benefic și care nu produce nicio satisfacție! Eu mă îngrozesc când văd această răutate și parcă nu-mi vine să cred că sunt parte a acestei țări, nu-mi vine să cred ușurința asta de a pune ștampile, de a da cu barda vorbei, de a ne pricepe la toate!

De ceva timp nu le mai găsesc nici scuze. Nu cred că așa, tam-nesam, cineva care are bun simț și cei șapte ani de acasă ar fi capabil să arunce cu noroi la orice pas, doar pentru purul amuzament!

Eu văd lucrurile în felul următor - nu suntem perfecți niciunul. Avem defecte, avem probleme, lacune, lucruri de îmbunătățit. Avem zile bune și mai puțin bune. Iar toate astea ne dau un farmec anume și ne fac pe toți cumva egali în imperfecțiuni, anulând complet ideea de a judeca.

Nimeni nu a căpătat pe lume puterea de a fi mai presus de altcineva, de a avea un nivel superior. Am spus mereu că modestia nu e neapărat apanajul oamenilor inteligenți, nici infatuarea nu e a intelectualilor, în schimb mijlocul dintre cele două este echilibrul unei societăți cu pretenții de normalitate. Pe care noi, în România, mă scuzați pentru sinceritate, dar nu prea o mai avem!

Nu lovi cu vorba! N-ai niciun fel de scuză atunci când răutatea îți devine exponent. Eu cred că am trăi mai bine dacă am înțelege asta și am fi, măcar pentru câteva zile și clipe, mai înțelegători și mai „îngăduitori“ cu neputințele noastre! Așa, ca experiment! Eu fac asta de multă vreme și sunt împăcat! Voi?