Ni se duc legendele. Rămân amintiri, rămâne în urmă imaginea unor ani de aur, a unor clipe în care am fost cumva „complici“, noi și ei, marii oameni care ne-au sădit în suflete emoții.
Nu e foarte simplu să-ți alegi cuvintele atunci când pleacă oameni. S-a dus și maestrul Arșinel și, împreună cu el, o eră, un cuplu de legendă, o tăinuire întreagă a unor bucurii.
Alexandru Arșinel n-a fost doar pentru el, n-a fost un simplu actor, cu meserie pe ștatul de plată. A fost un simbol românesc. Unul care a mișcat generații, care a alinat și care a plasat undeva o referință în inimile și în percepția românilor despre umor, despre legătura dintre inteligență și joc, despre amuzament.
Poate că l-a chemat Stela. Poate c-a obosit să vadă că anii aceștia nu mai sunt cei în care a conturat bucurii. Sau poate că acum a fost vremea. Nu știu exact asta, dar știu sigur că a iubit să trăiască, știu că a iubit scena ca pe propria viață și că era fericit, dedicat, era complet, era puștiul din Dolhasca ajuns la București mare actor, care dăruiește oamenilor fericire.
S-a rupt o jumătate din el atunci când Stela n-a mai fost și dorul, și nevoia de supraviețuire n-au fost simple. Nici în viață, nici acasă, în ultimii ani nu a fost așa roz cum li se pare unora că ar fi existența unui om care arde pentru public.
Dar a răzbit. Și cred eu că a plecat fericit, nu dezamăgit. Fericit că oamenii cu minte și suflet îl iubesc, că a însemnat și a lăsat ceva, că a definit un fragment important al culturii noastre, un gen întreg, pe cale de dispariție, în care decența era primordială.
A cântat, a râs, a plâns și s-a consumat ca o torță neîntreruptă. Eu l-am iubit enorm. Îl sunam și-mi aducea aminte de fiecare dată cât de fericit este că i-am dus eu sămânță de roșii de la bunica din Ardeal.
Eram pe aceeași lungime de undă, am făcut mai multe momente împreună și pe scena mare și la televiziune și a fost în emisiunile mele, în care l-am celebrat. L-am privit mereu ca pe un om echilibrat, cu o vastă cultură generală, cu o carieră impresionantă în spate și cu acel ceva care te determina să-l îndrăgești. Era hazliu în sine, era un om vesel, pe care nu-l doborau greutățile prea ușor.
Alexandru Arșinel, dragii mei, a fost o imagine, o figură în sine pentru români, pentru copilărie și tinerețile multora, pentru fiecare Revelion în care-l așteptam cu sufletul la gură.
A jucat intens, genuri diverse, a cântat atipic, ca un actor de farmec a cărui vis era să aducă alinare. A compus melodii, a scris, a făcut televiziune cu profesionalism și a trăit succesul cu fruntea sus, ca un moldovean pe care nu-l doboară nimic.
Lumea sa artistică ne va urmări mult timp și cred eu că Alexandru Arșinel n-a plecat. Cel puțin nu pentru majoritate. Pentru noi, cei mulți care îl iubim, va fi mereu, alături de Stela, o inspirație, o porție bună de râs, un popas al seninătății. Îmi va fi dor de dumneavoastră, Maestre, și-mi voi aduce aminte mereu emoțiile trăite împreună și lecțiile primite!
Nu mai am putere să vorbesc despre oameni la trecut. Viața mea începe să fie formată din ce în ce mai mult din amintiri și parcă e nedrept că acest curs oarecum firesc al vieții ne răpește din momentele în care ar trebui să ne bucurăm de cei pe care-i mai avem. Dar la nicio moarte de genul acesta nu învățăm nimic. Alexandru Arșinel și-a jucat rolul final cu o lacrimă. Una care a căzut direct pe palmele Stelei, care-l așteaptă undeva, pe Sandu al ei cel drag, să joace, să joace, să joace...