Uneori am impresia că suntem roboți fără sentimente, că nu mai avem rațiune, că nu mai simțim emoții, că nu mai știm să trăim și să ne bucurăm de anumite lucruri simple. Totul se rezumă la banale saluturi și nu mai comunicăm cum trebuie între noi.
Nu știu cât conștientizați asta, dar eu mă uit în jurul meu de multe ori, la o masă, și mai bine de jumătate dintre oamenii prezenți stau cu ochii în telefon. Apoi la concerte, oamenii, mulți dintre ei, sunt focusați pe filmarea momentelor, pe pozat și înregistrat și mai puțin pe trăirea momentelor. Nu mai vorbesc despre petrecerea timpului liber cu diverse activități, pentru că multe dintre ele au fost înlocuite cu vizualizarea mesajelor de pe rețelele sociale sau cu trimiterea unor poze și filmulețe pe diverse aplicații.
Nu vă fie cu supărare, tehnologia ne ajută, dar ne-a răpit din bucurii. Mi se pare că am devenit acaparați de ea și am uitat că sensul vieții nu stă în modernism și aparate, ci în felul de a te uita în ochii celuilalt, în a găsi resurse și soluții prin viu grai. „Nu se poate fără!“, o să-mi spuneți. Așa este, totul s-a simplificat grație apariției acestor invenții, dar de acolo până la a ne ghida timpul, trăirile și fericirile după asta este o cale mult mai lungă și parcă mai alunecoasă, pentru că nimic nu e mai frumos decât să îmbraci în cuvinte sentimente, decât să ai parte de un timp de calitate fără nevoia de a imprima, de a păstra, de a lăsa pentru cândva urme care-ți șterg din intensitatea clipei actuale.
Tehnologia ne-a făcut mecanici. Gândim în automatisme și suntem atât de ușor influențați. Nu mai vrem să ascultăm sau să deschidem o carte. Totul e pe internet, pe Google, fiecare informație neștiută își are răspunsul acolo și asta nu e rău, dar trebuie să rămână o alternativă. Cel puțin pentru generațiile noi, care văd asta ca pe un firesc al vieții lor, nu ca pe o banală variantă auxiliară.
Nu vreau să par învechit, pentru că nu sunt, mai ales că și eu folosesc toate aparatele moderne și mă bucur de noile invenții. Dar am limite! Dacă vreau să văd un spectacol de teatru, nu mă gândesc cum să filmez sau să postez asta. Pur și simplu mă bucur de acel fragment magic de timp, renunț la tot și apoi văd eu cum prind din urmă trenul informațiilor.
Eu mă bucur să caut în vreo carte un poem sau o informație și încerc, pe cât se poate, să pun limite utilizării excesive, încerc să-mi mai păstrez din puritatea sufletului și din inocența pe care o are un dialog neviciat de toate noile apariții.
Prea multă tehnologie în jur. Meniurile de la restaurante sunt online, plățile se fac online, banii sunt pe card. Totul e online și chiar viața a ajuns să fie în online, pentru că mai importantă este imaginea decât omul în sine, iar mulți se ascund în spatele unor astfel de prezentări pentru a lovi, lucru pe care n-ar avea curaj să-l facă, cu argumente concrete, față în față. Cred că mai rămâne să ne iubim online, pentru că, în rest, pentru absolut orice există variantă. Și totul pare o normalitate, un firesc de la care, dacă te abați, devii proscris.
Eu unul vreau să-mi plătesc facturile fizic și nu prea mai am această ocazie pentru că sunt obligat să intru în aplicații. Cert este că e multă tehnologie și asta face viața anostă, când ar trebui doar să o simplifice, nu să o anihileze complet. Vreau să cred că oamenii mai au răbdarea de a filtra și de a nu lăsa pe apa sâmbetei emoțiile. Care nu pot fi trucate și nici băgate în aplicații, ci doar simțite! Aveți grijă de viața voastră, fără exces de tehnologie!