Iubesc să scriu despre oamenii pe care îi admir și care îmi oferă lecții atunci când ne vedem. Nu o fac din obligație sau pentru că aș face bucurii cuiva, ci pentru simplul fapt că mi se pare o datorie față de voi, cititorii mei, să vă spun ce mă emoționează, ce mă uimește și cine mă face pe mine să mă înclin, cu toată admirația.

Una dintre aceste persoane este simbolul Mehedințiului, doamna Angelica Stoican. Rar mi-a fost dat să văd atâta emoție într-o mână de om, de altminteri de fier, care a crescut două fete talentate, Niculina și Adriana și care a luminat cu glasul și priceperea sa munții și ținuturile pe care le poartă drept căpătâiul existenței sale luminoase.

Orice discuție cu domnia sa este ca o frumoasă pledoarie despre autenticitate, despre cum se trăiește o viață având un crez de nestăvilit, acela de a da lumii mari, României complete, un fragment din noblețea și sensibilitatea tărâmului pe care-l divinizează și pe care l-a ridicat la rang de izvor primordial de inspirație.

Nu a avut o viață simplă, ba dimpotrivă. A trecut prin multe încercări, s-a lovit de multe uși închise, dar nu s-a lăsat și a dovedit că micimea unora este cea care o face să înflorească.

De ce o iubesc atât de mult? Pentru atitudine, pentru că spune lucrurilor pe nume, pentru atenția la detalii și pentru seriozitatea sa în această profesie dură, în care nu e neapărat vorba de joacă, ci de stoicism și determinare.

O iubesc pe doamna Angelica Stoican pentru că mă răsfață mereu cu povețe utile, pentru că aflu lucruri interesante de la ea și pentru că e un om altruist, care nu „oferă“ gratuități ieftine și care atunci când spune cuiva vorbe frumoase, o face în cunoștință de cauză.

Cred cu ardoare că aceste simboluri, așa cum e domnia sa, sunt fix personajele iconice pe care ar trebui să le vedem la televizor, să le ascultăm și să luăm aminte. Mai ales că vorbim despre identitatea românilor dintr-o zonă greu încercată, Valea Timocului, zona muntenilor mehedințeni.

O apreciez pe doamna Stoican pentru că nu s-a abătut, de dragul succesului, de la parcursul ei, pentru că a preferat calea complicată în detrimentul strălucirii pe care i-ar fi oferit-o viața cu mici compromisuri artistice.

O admir pentru că a format și formează generații de artiști și pentru că și-a educat fetele temeinic, dar și pentru că a scos la lumină nestemate ale zonei, în cariera de aproape 50 de ani de cântec.

O admir pentru cum își face și azi profesia. Cu aceleași emoții ca la început. Eu rămân uimit cum poate tremura cu fiecare celulă a corpului său, dar asta să-i dea forță și putere de a arăta că este de nestăvilit. Doamna Stoican scrie versuri aparte, este unul dintre puținii intelectuali ai muzicii populare, cu mare atenție la discurs, cu vorbe alese, mereu cu o rigoare care a plasat-o în rândul numelor de referință. Iar publicul iubește asta la ea și își dorește să o vadă.

Sunt fericit că i-am putut face mici bucurii, în ultimi ani, prin invitația în emisiunile mele de la TVR 2, unde a acceptat să vină și să o sărbătorim așa cum se cuvine. Ba mai mult, sunt onorat că am putut cânta în duet pe scena Sălii Palatului, un duet care va rămâne înscris la arhive. De astfel de oameni, speciali, îmi place să mă înconjor! Ei sunt cei pentru care România nu este doar o țară, este o menire și fac tot posibilul să o slujească așa cum știu mai bine.

Doamna Angelica Stoican este acolo, în partea de sud-vest a țării, regină peste munții săi și peste tradițiile cărora le-a dat voce și nume. Este o perlă a autenticității și poate că unul dintre motivele pentru care România folclorică de azi este sigur mai frumoasă și mai demnă! Să ne trăiți, stimată doamnă!