Îmi e greu uneori să spun lucrurilor pe nume, de teama de a nu deranja, de frica adevărului meu, poate că nu cel corect. Oamenii nu știu cu exactitate cum stă treaba cu sinceritatea și de asta de multe ori pierim pe „propria limbă”. Dar eu consider că acest risc trebuie asumat și cu orice preț plătit, chiar și cel al contestării și al supărării, trebuie să fim sinceri.

S-a uitat cum e cu asta și mulți preferă falsitatea, acele vorbe frumoase și lingușitoare folosite doar pentru că fiecare are un interes ascuns în fața altcuiva. Chiar dacă e greu uneori, eu prefer să mi se spună în față răspicat că am greșit, cu argumente, decât să mi se poleiască „portrete“ mărețe, dar false. Prefer ca oamenii să spună ce simt.

Dar asta nu înseamnă să fim răutăcioși, să facem remarci gratuite și lipsite de empatie doar pentru că ne ascundem sub aura adevărului. A spune adevărul nu înseamnă a trăncăni tot ce-ți trece prin cap.

Înseamnă a raționa, a împacheta și a livra celui la care ții cea mai bună variantă care să-l ajute. Și sinceritatea poate avea mai multe forme. Ea se maschează sub vălul prieteniei, sub vălul performanței sau al profesionalismului și nu poate aduce decât beneficii pe termen lung.

Sigur că oamenii actuali, lumea modernă nu mai privește asta la fel, pentru că ceea ce trăim e bazat pe raportul cerere-ofertă, pe multă manipulare, iar sinceritatea e un „ghimpe“ necompatibil cu principiile mai sus enunțate.

Momentan toată lumea preferă calea ușoară. Preferă să rănească ascunzându-se sub aureola așa-zisei „onestități“. Nu e așa! Nu orice ni se pare nouă rău, e rău și pentru ceilalți. Nu orice gândim seara, trebuie să spunem a doua zi.

Eu evit de multe ori să-mi spun anumite convingeri, pentru că risc să intru în conflicte de opinii și, credeți-mă, nimic nu e mai rău și mai virulent decât atacul unui om fără discernământ și rațiune, care consideră că i-ai atacat universul cu părerile tale contrare.

A duce după tine aripa „sincerității“ înseamnă a trata cu seriozitate fiecare acțiune a vieții, înseamnă a nu înșela, a nu minți, a fi onest și a vedea că această caracteristică nu e neapărat o calitate în ochii multora, ci un stil de a trăi, de a fi și de a face orice acțiune a vieții tale.

Dacă mai mulți oameni din jurul nostru, la modul general, ar fi sinceri, măcar pentru câteva clipe, cu ei înșiși, cu lumea din jur, cu breasla, cu colegii, cu arta și, mai ales, cu ce gândesc cu adevărat, s-ar mai schimba puțin din tot ce trăim și din direcția în care ne îndreptăm.

Dar nu, mulți se mint că-i bine. Alții că e rău. Alții se lamentează în supoziții și au impresia că știu multe când de fapt niciunul dintre noi nu știm prea multe.

Nu e vorba despre modestie, dar cred eu că sinceritatea nu este a scoate pe gură tot ce apare în minte, este a spune ceea ce trebuie și când trebuie, de fiecare dată cu argumente. Orice opinie a noastră trebuie să aibă la bază un fundament, altminteri e doar o judecată de valoare, de cele mai multe ori fără nicio acoperire și cu siguranță greșită pentru cineva.

Eu am învățat în timp să fiu sincer și să-mi filtrez această calitate, spunând oamenilor ce simt. Mulți se supără și nu-mi mai vorbesc și mulți mă consideră înfumurat, rău, egoist, îngâmfat, greoi sau mai știu eu cum. Dar îmi asum asta și aș vrea, măcar puțin, ca exercițiu, să-și asume mai mulți și să vadă cum e.

Să fim sinceri, zic, cu argumente! Nu doare, nu face rău, nu destramă și mai ales, poate cel mai important, hrănește și vindecă sufletul, făcându-l mai bun!