Main menu

header

924 2 2Acum doi ani, pe vremea asta, eram la Buzău, pe scenă, în cadrul concertului meu, în pandemie, cu jumătate de sală ocupată de oameni cu măști, distanțați legal. Primeam atunci vestea că Nicolae Dabija, pe care-l auzisem cu doar câteva zile înainte și ne văzusem cu doar o lună mai devreme, este grav bolnav de COVID-19. Intubat... Am început să plâng pe scenă, ca un copil, în fața oamenilor...

Ziua următoare primeam vestea tragică a plecării sale într-o lume cu siguranță mai bună. Nu-l voi uita pe Nicolae Dabija. Dincolo de toate meritele sale, de poeziile geniale, de romane, de simplitatea și modestia sa, Nicolae te purta pe palme mereu și te inspira.

A fost genul de om-provocare, ce te făcea să-ți pui mintea la contribuție într-o conversație cu el, una în care trebuia să-i faci față. Și nu epata cu asta. Era același puști născut la Cimișlia, devenit prin talent, simțire și trudă om mare în tot spațiul românesc.

Era neobosit. Făcea multe drumuri, bucura la rându-i oamenii nu doar prin scris, ci și prin prezența sa, prin vorbe calde. Era generos în laude și atunci când simțea sau credea în ceva, nu ezita să afirme cu îndârjire. Era un om pe care te puteai baza în orice secundă. Era prieten, mentor, maestru și unul dintre poeții care rezona cu sufletul meu.

Îmi pare rău că nu a apucat să audă ultimele două cântece realizate pe versurile sale, unul dintre ele fiind strigătul meu de durere - „RĂNIT DIN IUBIRE“, melodia care adună laolaltă două simțiri. Nicolae îmi dădea telefon din când în când să-mi mulțumească pentru tot ce fac și ce sunt, iar eu izbucneam în lacrimi pentru că mi-era greu să cred că altruismul și genialitatea se pot îngemăna astfel. Avea el un fel anume de-a zugrăvi emoția.

Iubea cu ardoare țara mamă, completă, România Mare, și nu evita niciodată să exprime asta răspicat, cu toate riscurile asumate. N-avea complexe, iubea tot ce-i frumos și era omul pe care n-aveai cum să nu-l iubești.

Poezia lui este palpabilă, e plină de imagine, de suferință combinată cu uimire și lumină. Pe toate astea le punea într-un singur fel de prezentare - acela al iubirii. Da, Nicolae Dabija iubea lumea ca pe propria sa ființă și suferea pentru nedreptăți. Eu îl văd și acum o forță, îl văd un vector de imagine, îl văd fiind prezent prin opera sa. Cred că fiecare scriere a lui, în sine, e o bucată de suflet oferit în dar, fără recompense, fără dorințe de afirmări sau confirmări.

Unii îl cunosc, alții nu. Nici nu contează cine i-a fost prieten, contează doar că acest nume ar trebui scrijelit cu litere mari, de tipar în rândul marilor intelectuali români contemporani, la loc de cinste, pentru acuratețea sa, pentru simbolistică, desen al frumuseții gândirii, pentru tot ce a însemnat și înseamnă el, prin toată activitatea de aproape 50 de ani.

Și-s tare necăjit, nedumerit, contrariat, pentru că mai avea atâtea de spus, de arătat, de scris și de lăsat în urma sa. Asta pentru că uneori se întâmplă lucruri nedrepte pe lume, oricât am vrea noi să le vedem sau nu, ori să le ascundem sub preș, de frică.

Să știți că pentru unii oameni nu există treceri, doar perioade. Ei continuă să existe și să inspire permanent, așa cum o face și Nicolae Dabija, un principe al imaginilor, un romantic, un maestru al ideilor, un tată, un prieten, un om și un mare intelectual al românilor, de-o sensibilitate covârșitoare.

Din drag de Nicolae, mereu și mereu, îi voi păstra vie memoria în spectacolele mele, în emisiuni și prin cântecele scrise pe versurile sale! Sunt onorat să scriu în ziarul pe care l-a condus ani întregi și pe care-l iubea la fel ca pe copiii săi minunați! Îl iubim! Ne e tare dor de dumneavoastră, dragul meu NICOLAE DABIJA, „CA UNUI ZID DE O FEREASTRĂ“...