Văd o acută tristețe a oamenilor din jurul meu. Văd și mă frapează înverșunarea lor, dorința de a lovi în permanență, de a se impune cu orice preț. Mă șochează cum unii au falsa impresie că libertatea este cea pe care ei o consideră un bun de nestăvilit.

Nu, dragii mei! Nimeni nu e liber. Există la un moment dat, în viața asta, niște limite de care ar trebui să ținem cont. Ar trebui să ne pese mai mult că uneori pot exista și repercusiuni din vorbele pe care le scoatem și din permanentele judecăți de valoare pe care ne place la nebunie să le emitem.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre tristețe. Mi se pare cel mai dur sentiment pe care-l putem simți și mi-e greu în anumite situații să înțeleg de ce oamenii sunt triști.

Nu sunt eu vreun fericit extrem, am multe nereguli, mă zbat de multe, am probleme și griji, dar parcă este peste puterea mea de înțelegere de ce tristețea acaparează vieți și le dă complet de pământ. Trăim la comun tragedii mai mici sau mai mari. Avem parte de consecințele alegerilor noastre.

Ne dăm cu capul de ceea ce noi, conștienți, am ales să facem la un moment dat. Dar asta nu înseamnă disperare, nu înseamnă că trebuie cu orice preț să devenim sclavii unor sentimente din care avem impresia că nu e scăpare. NU!

Pentru absolut orice există o cale de ieșire, un buton pe care putem să-l apăsăm și care ne face sufletul mai lipsit de griji, ne scoate din zona de confort și ne aduce, măcar pentru puțin timp, alinare și chiar fericire. În fond, de ce să irosim o viață pe tristețe, când o putem cheltui bine pe trăirea ei fără regrete, nostalgii și prejudecăți?

Eu sunt genul de om care nu lasă nicio secundă în afară controlului ceea ce se petrece cu el. Îmi știu bine sentimentele, îmi cunosc limitele. Și nu mă las copleșit de problemele pe care le am. V-am mai spus asta, toți avem probleme și greutăți, pierderi, dureri mai mici sau mai mari.

Nu accept ca oamenii să spună sau să compare suferințele oamenilor. Nu, pentru că, păstrând proporțiile, fiecare suflet e unic și vine cu bagajul său. Dar chiar și așa, eu încerc mereu să trec pe partea optimismului. Adică mă mobilizez să-mi fie bine. Muncesc mult, depun efort, nu dorm, nu uit astfel nimic și caut cele mai bune rezolvări.

Cred că nimeni nu trebuie să-și plângă de milă ca un dat. Trebuie să te lupți cu soarta și să-i arăți că se poate înșela și că tu vrei neapărat la clasa superioară, chiar dacă ea te-a lăsat repetent.

Eu îmi duc această luptă cu fruntea sus. Nu are legătură nici cu statutul meu, nici cu ce am reușit sau nu am reușit să fac. Ține de individ, de om, de gândire, nu de context social sau de alegeri ale celor din jur.

Ce vreau eu să vă spun e faptul că n-are rost să fim triști. Nici unul dintre noi. Orice etapă lasă urme adânci, așa este, dar nu imposibil de pansat și de vindecat.

Urăsc patetismul celor care caută mereu vinovații în altă parte, care au probleme doar din vina altora. Urăsc lamentările și mai cred că fiecare om are puterea de a se regenera din propria cenușă. E greu să cazi de sus și mult mai greu să te ridici, dar niciodată imposibil!

Așadar, mai ales că suntem în perioada postului și se presupune că avem mintea și sufletul gata de a primi schimbările, eu zic să ne dăm două palme, să ne revenim și să lăsăm dramele, trăind demn! Nu suntem victimele nimănui și cu atât mai puțin e cazul de nostalgii.

Suntem puternici și avem în față o viață frumoasă! Vă iubesc și nu uitați că duminica aceasta, de la ora 15:00, la TVR 2, începe sezonul 10 aniversar „Drag de România mea!“. Vă aștept să ne bucurăm împreună de viață, de frumos!