Se spune că oamenii caută fericirea acolo unde ea nu se regăsește. Nimic mai adevărat! Eu unul am tot vorbit în permanență despre fericire, despre cum o văd și o definesc eu, dar poate că n-am trecut-o niciodată prin filtrul propriei mele trăiri și să vă mărturisesc cum o simt eu.

Spun că fericirea e ca lucrul manual. Singur robotești la ea și din când în când, la greu, mai apare cineva să-ți ofere puțin ajutor, în caz că ți s-au dus corăbiile pe Apa Sâmbetei. Fericirea este o stare, un concept, dar viața îți arată întotdeauna că, în cea mai mare măsură, ceea ce e în cărți sau în manualele unor optimiști pentru dezvoltare personală e diferit și are alte valori și valențe.

Bun! Editorialul acesta este strict despre fericirile mele. Nu sunt o regulă pentru voi, puteți simți diferit și cred că nu este nimeni în măsură să judece. Eu sunt fericit atunci când dăruiesc, când munca mea dă roade, când primesc telefoane și mesaje de la oameni care-s inspirați de ce fac și care-mi spun că se alină prin muzica mea ori că sunt împliniți când mă ascultă.

Nu e vanitate aici, e doar satisfacția că peste 30 de ani de muncă n-au fost în zadar. Sunt fericit atunci când mănânc. Mă bucură să degust noi preparate, să am parte de experiențe culinare desăvârșite sau pur și simplu să mănânc o bucată de pâine caldă, abia scoasă din cuptor.

Sunt fericit când fac daruri celor din jurul meu. Sunt fericit când îi fac pe aceștia să râdă, să se distreze cu mine. Cred că fiecare gest de acest gen, pentru care nu aștept răsplată, e o cărămidă în plus pusă la satisfacția mea personală, la dezvoltarea mea.

Sunt fericit când îi aud glasul mamei la telefon. Și al bunicii. Şi știu că-s bine. Sunt fericit în toate serile în care-s cu prietenii mei apropiați și ne distrăm. Sunt fericit și de lucrurile simple și de alea importante din viața mea.

Nu prea știu în schimb ce să fac cu fericirea asta. Duce undeva, trebuie să o contorizez sau sunt într-un maraton continuu de muncă, fericire, muncă, fericire? Nu știu să-mi trag sufletul. Nu știu să merg în vacanțe. Nu cunosc acest tip de fericire și, sincer, nici nu mi-l doresc cu ardoare. Eu sunt bine cu mine și cu viața mea și nu zic asta pentru că nu am ceva anume, ci pentru că așa mă simt, fără a da prea multe explicații. Și-atunci cred că fericirea la mine e direct proporțională cu ceea ce aleg să fac. Deci mi-o creionez singur.

Mai sunt fericit când mă trezesc dimineața și-s sănătos, când știu că am activitate, că pot face producții, proiecte, că pot trăi din ele, că pot plăti angajați și oameni și că pot face la rândul meu pe alții să fie, măcar puțin, fericiți. Cred că e simplu și există o prea mare fandoseală în jurul acestui subiect.

Dragii mei, n-ai nevoie de case, de familii, de bani, mașini, bunăstare, sărăcie, obediență, smerenie sau trufie, ca să fii fericit. Ești așa cum alegi tu să fii. Nimeni nu-ți evaluează fericirea și o pune la tablă. Nimeni nu o încadrează în norme sau în reguli nescrise.

Degeaba încearcă unii și alții să traseze linii despre cum ar trebui să trăim. Nu, asta alegem noi și o facem noi, mai mult sau mai puțin conștienți, alegând mereu variantele pe care nu are rost să le regretăm ulterior!

Fericirea mea este soarele pe cer, este câinele meu, sunt colegii, oamenii pe care-i ascult și îi iubesc, o placă de vinil sau un fruct gustos! Fericirea mea este deseori un fișier de la calculator, în care-mi scriu gândurile pentru voi...

Fericirea mea ești și tu, cel care ai parcurs acest text până la final și ți-ai dat seama că-s un om rațional, cu picioarele pe pământ și... cât se poate de fericit!