Mă gândesc deseori că avem atât de puțin timp pentru toate, că viața trece și că poate nu suntem suficient de conștienți sau de recunoscători pentru ce suntem, ce vrem să facem, pentru ce avem sau ce am putea face. Nu știu dacă asta înseamnă lamentare, exagerare sau introspecție forțată, dar știu sigur, din propria experiență, că acesta este primul pas către a regreta ceva.
Regretele nu sunt neapărat lucruri cu aspect negativ sau nostalgic. Ele sunt momente, oameni, fapte sau clipe care nu s-au întâmplat, pe care le-ai fi vrut altfel. Din nefericire, când ajungi să le vezi și să le înțelegi este, de multe ori, în majoritatea cazurilor, prea târziu.
Oamenii văd regretele ca pe ceva ce nu mai poate fi îndreptat. Uite, eu văd puțin diferit toată problematica. Consider că a regreta ceva ține în primul rând de propria persoană. Am ales greșit la un moment dat sau am ales bine poate și regretăm că n-am dat o șansă și răului, să-i experimentăm senzația și, desigur, consecințele.
Regretele mele, multe din ele, sunt despre faptul că n-am trăit așa cum se cuvine mai bine. Regret că n-am mai mult timp liber, că nu i-am spus tatălui meu ce mult îl iubesc și-l prețuiesc mai des, că n-am ales și căi mai complicate la un moment dat sau că viața este prea scurtă și se duce și ea, îi răpește și pe cei dragi de lângă noi și ne lasă, mult prea repede uneori, singuri și uitați, fără drept de apel în a schimba ceva.
Mai regret și că nu pot schimba măcar puțin mai mult lumea din jurul meu, regret că țara aceasta are un potențial care nu este exploatat pe deplin. Regret că unii oameni n-au educație, că nu știu să aprecieze frumosul, că nu văd sau nu înțeleg ce se întâmplă cu ei, la modul real. Regret că am avut încredere prea mare, că am fost naiv, că n-am luptat în anumite situații sau că am preferat să tac, când trebuia să fiu mult mai vocal.
Cred că regretele noastre, la modul general, ar trebui să ne fie ca o palmă, ca un duș rece pe care-l simțim în tot corpul și care ne face mai buni și mai curați, ne călește pentru a păși corect mai departe. Nu știu dacă percepute chiar așa, dar știu sigur că nu-s de disperat și nu reprezintă ceva ce nu mai poate fi îndreptat sau realizat în altă formă, cu același scop și consecințe.
Regretele nu trebuie să pună stăpânire pe oameni, ci să-i facă mai buni. Părerile de rău și teama de a da piept cu realitatea nu-și au rostul. Putem plânge la infinit, nu? Dar putem la fel de bine să ne gândim la cauze și să facem ceva. Eu am regretat mult timp că am făcut alegeri greșite, în plan profesional, la început de drum. Dar mi-am dat seama că era o etapă și am luptat permanent ca azi să fiu mai bun, să pot șterge cumva ceea ce simt eu că n-a fost bine la acel moment al vieții mele. Apoi regret că nu există mai mult timp pe lume, dar nu transform într-o tragedie asta, pentru că-l fructific la maximum pe cel pe care-l am deja.
Regretele nu trebuie să fie poveri și nici motive de a dispera. Ele fac parte din existența noastră și au rolul de a ne ambiționa. Regretele sunt gânduri mai mult, sunt reprezentări corecte sau greșite, dar nu e cazul să ne agățăm de ele pentru vreun eșec anume sau pentru faptul că am făcut alegeri.
Cred că regretele trebuie purtate demn, asumate și lăsate să-și facă rolul lor în viața noastră, cu bune și cu rele. Nu le dați la o parte și nu le băgați sub preș, ci înfruntați-le, cu toată inima, ca și cum ar face parte din voi!