Nu sunt de felul meu un om nostalgic și nu-mi place să trăiesc în trecut. Merg pe premisa unei vieți trăite cu gândul la ce va urma, la ce am de făcut, la cum să devin mai bun și să evoluez, fără să rămân blocat în alte perioade mai mult sau mai puțin fericite ale vieții mele. Dar chiar și așa, mă reîntorc mereu cu drag la amintiri. Consider că noi oamenii fără amintiri am fi ca niște epave, care se duc către larg, dar care uită să mai acosteze din când în când, pentru alimentarea cu puțin combustibil și pentru merinde. Amintirile nu înseamnă tristețe sau durere, nu înseamnă rememorarea unui timp care a lăsat urme nefaste, ci urme pozitive. Asta pentru că fiecare moment al vieții noastre a contribuit la cei care suntem în prezent.
Fiecare om și-a lăsat amprenta sa și a sădit în noi ceva anume, ori bucurii, ori amăgiri, ori revolte. Toate astea la un loc formează amintirile, iar ele sunt cele care dau culoare, de multe ori. Oare nu-i frumos să te reîntorci mereu în copilărie, ori să revezi, cu ochii minții, persoane dragi care au plecat, locuri prin care ai ajuns, perioade din viața ta, zâmbete, lacrimi și multe altele? Eu cred că da și mai știu că acest exercițiu terapeutic nu trebuie să cauzeze nostalgii majore sau sentimentalisme, ci dimpotrivă, bucuria unui timp lăsat în spate, care a fost plin, care n-a trecut în zadar și care a avut farmecul și parfumul acelor timpuri.
Nu cred că trebuie cineva să trăiască doar în trecut. Amintirile nu sunt o viață, sunt doar o mică parte a ei, iar țelul este ca zi de zi, cu orice preț, să ne facem amintiri noi, care să rămână și pe care să le putem povesti peste ani și ani, ca episoade comice, ca mari revelații ori pur și simplu, ca etape din existențele noastre.
Eu unul mă am bine tare cu amintirile mele. Iubesc perioada copilăriei, mă raportez la acei ani ai dezvoltării mele, îmi amintesc cu drag profesori, colegi, timp încărcat de întrebări și dorințe. Îmi amintesc și greutățile perioadei, drumurile la București cu trenul, concertele de început, lecțiile din vremea aceea, debutul artistic și îmi dau seama astfel că toate dorințele mele mărețe n-au fost în zadar și a meritat din plin să lupt pentru ce vreau.
Mi-l amintesc și pe tatăl meu și chiar dacă nu mai este, revăd cu plăcere fiecare episod al timpului petrecut împreună, fiecare lecție, fiecare gând pus în mine și în dezvoltarea mea. Și îmi face tare bine acest exercițiu!
Cu timpul nu ne putem juca. E fapt cert și dovedit, indiferent cât ne-am dori noi ca el să stea. Oameni pe care-i iubim, părinți, bunici, copii, prieteni, frați, mulți din ei vor pleca și vor lăsa în urma lor multe întrebări fără răspuns. Dar vor lăsa și amintiri de care să ne agățăm și care să ne servească ca imagini ale lor, ca bucurii nespuse.
Amintirile sunt fotografiile sufletului nostru. Nu le vedem cu mintea, ci cu întreaga simțire, înțelegând cine am fost și încotro mergem. Nu e neapărat cel mai pozitiv sau mai benefic acest fel de a vedea lucrurile, dar e rațional și face tare bine. Viața trece oricum, dar de ce să nu-i privim amintirile cu mare satisfacție putând astfel face loc altora noi, indiferent de vârstă. Și mai e frumos că în viața noastră suntem și noi amintirile cuiva, vom rămâne în gândurile multor oameni și ne vom lăsa urma pe acest pământ.
Amintirile nu chinuiesc deloc! Ele sunt doar frânturi din noi, sunt raze de iubire, sunt gânduri și fapte, sunt căutări și poate cel mai frumos, sunt semințe răsădite de noi pentru mai târziu! Așadar, iubiți-vă amintirile și lă- sați-le permanent loc în mintea și în sufletul vostru. Nu stați prea mult acolo, reveniți în prezent și faceți ca viitorul să aibă parte de altele noi!