A visa nu e neapărat ceva destinat unei anume categorii de oameni. Unii așa cred, că visătorii sunt mereu cu mintea prin nori, că nu au suficientă rațiune, că sunt mult prea romantici și că trăiesc într-o lume imaginară. Nimic mai fals! Visatul este gratuit, este la îndemâna oricui și este cel mai bun și cel mai important stimulent din viețile oamenilor. Dacă visezi ceva, la ceva, atunci cu siguranță vei lupta mai mult și vei fi mai determinat să ajungi măcar la 5% din îndeplinirea visului tău.

Cred că multora le este teamă să caute această visare. Și nu mă refer la cai verzi pe pereți. Mă refer la visuri care țin de propria persoană, de dezvoltare personală, de căutarea de idealuri, de regăsirea sinelui și cunoașterii tale. Visuri care se referă la lucruri sau locuri, la activități și la pasiuni ascunse pe care, dintr-o teamă patologică, ajungem să le inhibăm, să le considerăm puerile, să ni se pară mult prea frivole și lipsite de substanță.

Visurile sunt o apă bună pentru suflet, sunt o planificare cu statut boem a vieții noastre. Nu mai vorbim azi de visuri copilărești, de a fi ce nu ești, de a avea anumite posesiuni pe care știi sigur că nu le vei atinge. Mă refer la visurile palpabile, cele pe care le putem avea, ne sunt la îndemână și le putem realiza. Face mai mult decât planurile setate pe o anumită perioadă.

Mulți spun că pandemia a răpit acest drept, de a visa. Aș vrea să cred că nu e așa și că visurile sunt cele care ne ridică. Și nu visăm doar pentru noi, ci și pentru cei de lângă noi.

Visurile au tăcerea unui timp viitor, au liniște și au determinarea aceea pe care mulți, blazați de societate, de lume, de sistem, au pierdut-o pe undeva prin multitudinea de probleme, facturi, planuri, frustrări. Visurile către un anume ideal sunt forma prin care noi ne recunoaștem putința și ne dăm un șut în partea dorsală pentru a lupta mai mult și pentru a deveni, măcar așa, puțin, mai înalți, mai demni, mai aproape de îndeplinirea țelului măreț.

Eu am visat întotdeauna. Deși sunt un om rațional, cu picioarele pe pământ, care nu se consideră mai mult decât ce e, am îndrăznit să visez. Am visat că voi ajunge artist. Am muncit, am luptat, am dat din coate, am studiat și am ajuns. Nu am abandonat visul la greu și el mi-a fost ca un far.

Am visat că voi cânta cu idolii copilăriei mele în duet. Am realizat asta. Am visat că voi avea propria emisiune la televiziunea copilăriei mele. Am realizat. Am visat să pictez, mi-am dat frâu liber acestei pasiuni și iată că azi, după vreo 8 ani, am ajuns la peste 20 de expoziții, cu multe realizări. Am visat să fac show-uri impresionante, în săli grandioase. Și îmi iese! Toate visurile mele au ajuns să fie realizabile, chiar și după mulți ani.

Oamenii se tem azi să fie așa cum le dictează sufletul. Se tem să lase sentimentele să iasă la iveală, să fie ei fără opreliști. Mulți se ascund în spațiul virtual și se lamentează acolo, uitând că aripa propriei trăiri este ca un buletin de identitate. Mulți preferă să-i vadă pe alții și defectele lor, uitând că și ei au multe de rezolvat. Dar puțini mai visează cu adevărat și încearcă să ducă la bună îndeplinire aceste visuri sau să le insufle copiilor lor.

De ce? Nu am un răspuns exact. Nu știu dacă ține de evoluție, de lume, de dezvoltare, ține mai degrabă de lipsa unei înrădăcinate lumini, o dorință de bine, de frumos, de putere. Cred că ar trebui să nu le mai fie teamă să viseze pentru că nu doare, nu cere chirie și nici impozit, dă dobândă, are grijă de suflet și te poate duce acolo, la vis. Nu există ceva irealizabil, există doar muncă și voință! Visați!