Așa e construită viața încât vrem, nu vrem, trebuie să ne asumăm repercusiunile acțiunilor noastre. Știu că mulți se ascund după deget, încercând să-și construiască propriul adevăr, în care cred.

Ei bine, nu de multe ori, realitatea este diferită față de cea pe care o conturăm noi și credem cu ardoare în ea. Realitatea are în ea și versiunea celorlalți, are consecințele a ce suntem și a tuturor alegerilor noastre. Nu se poate, involuntar, să spunem că are cineva, ceva cu noi, dacă noi suntem cauza, sursa acelui ceva.

Astfel, e nevoie de asumare. E nevoie să știm că dacă facem alegeri, dacă spunem sau nu spunem, dacă luăm decizii, dacă ne lăsăm duși de val, dacă nu ascultăm, rănim, lovim, uităm, ignorăm, trebuie să fim capabili să înfruntăm și ce va urma după asta, pentru că de multe ori ni se pare că suntem centrul pământului și cei din jurul nostru ne sunt subordonați.

Viața ne lovește de multe ori și prea târziu, mult prea târziu, ne vom da seama ce am pierdut, ce avem de suferit și de tras, ce au însemnat toate faptele noastre sau toate vorbele, spuse sau nespuse.

Sigur că e greu să fim curajoși și să ne asumăm. La fel de greu este să lăsăm orgoliul la o parte și, în anumite circumstanțe, la modul general, să salvăm ce se poate salva, arătând că într-adevăr ne pasă. Asta pentru că dacă ne pasă cu adevărat, luptăm, dacă nu, e cazul de asumare și apoi suportăm. Multe „războaie“, multe neliniști, multe tristeți se pot salva cu lăsarea orgoliului la o parte și arătarea sentimentelor sincere, a adevărului.

Și mai e ceva: oamenii nu se pot cumpăra. Nici cu bani, nici cu fapte. Ba dimpotrivă, pe cei onești și sinceri ajungem să-i jignim cu asta, ei fiind cei care, de fapt, investesc în noi, în binele nostru, în bunăstare, în fericire și în reușite, de la sentimente, la timp, dragoste și uneori și bani.

Sigur că tot ceea ce spun eu aici nu e vreun adevăr universal valabil, dar este rețeta unei existențe echilibrate, asta pentru că văd în jurul meu foarte mulți oameni uimiți atunci când pățesc ceva. Li se pare că au fost loviți de uragan și ei sunt victime, complet nevinovați. Dar nu e așa.

Lipsa lor de empatie, lipsa comunicării și a adevărului, împreună cu orgoliile nemăsurate, duc la situații tragice. Și nimeni azi, în lumea noastră mare, nu mai vrea să își asume ceva. Nici greșeli, nici fapte bune. Nici când e rău, nici când e bine. Toți o scaldă, o dau din lac în puț și uită că de fapt coloana vertebrală, maturitatea și iubirea unui om stau în această recunoaștere.

Eu nu am temeri în a recunoaște când greșesc. Sigur că nu e confortabil, dar nu-mi pică nici un statut, nu mor, nu mă umplu de rușine de vreun fel. Suntem făcuți și din slăbiciuni și dacă ne recunoaștem asta nouă și celora cărora le-am greșit, vorbind cu ei sincer, deschis, atunci da, suntem demni și demonstrăm că nu suntem degeaba pe acest pământ, doar cu scopul de a fenta, de a minți, de a profita și de a lăsa în plan secund felul în care ne mai văd și ceilalți, nu doar noi pe noi.

Cred că o atitudine corectă și coerentă este cea în care suntem echilibrați, nu ne batem cu pumnul în piept pentru ce nu suntem, luptăm, nu mințim și dacă luăm anumite decizii sau facem ceva, mai apoi ne asumăm cu fruntea sus. Nu știu câți fac sau au făcut asta în viața lor, dar eu cred că așa mi-e bine, fiind așa, sincer, onest și deschis. Și credeți-mă, am avut mult de câștigat din acest fel de a fi! Până la urmă, fiecare alege și piere sau nu piere pe propria limbă!