Uite că am ajuns și la vârsta de 47 de ani. Vă mărturisesc sincer că nu o simt deloc. Eu sunt omul care trăiește clipa, care e într-o continuă depășire a sa, care nu are timp să stea să se gândească prea mult la ce a fost sau la ce va fi.

Mă simt în continuare copilul gata să primească o nouă provocare de joacă, mă simt adolescentul plin de gânduri și visuri, cu dorința nebună de a confirma și de a arăta tuturor ce poate.

Așa mi-e sufletul și parcă viața mea de până acum a fost o călătorie cu bune și mai puțin bune, doar la nivel superior, în care am avut - și am! - parte de noroc și de întâlniri care mi-au schimbat radical parcursul.

Dacă e să fac un bilanț a ceea ce sunt eu până azi, aș zice doar că sunt un visător care a luptat mult pentru îndeplinirea visurilor sale. Sunt un tip perseverent, care nu renunță la idealuri prea repede, care are suficientă determinare pentru a muta munții din loc.

În cei 47 de ani pe care i-am făcut pe 23 august, pot să mă declar un om fericit. Sigur că fericirea aceasta are și momentele ei de melancolie, dar sunt un rațional, care nu s-a lăsat niciodată îmbătat de succes, care e simplu, n-are fițe și care vrea în permanență să devină un om mai bun cu sine și cu cei din jurul său.

Sunt ca un fel de port în care au acostat multe zâmbete. Am suportat și multe furtuni și mă lupt în continuare cu multe prejudecăți, dar vreau să las mereu arta să vorbească despre mine.

Cumva, ceea ce fac mă descrie cel mai elocvent, de la gândurile pe care le expun aici sau pe care le-am adunat în cartea „Confesiuni“, până la emisiuni, cântece sau picturi.

Nu am căutat niciodată să ies în față. Prețuiesc munca oamenilor din jur și am valori de la care încerc să nu mă dezic, oricât ar fi de complicată lumea asta în care trăim.

Sunt deseori dezamăgit de cei din jur, trăiesc multe clipe în care parcă nu mai am încredere în nimeni, dar mă remontez rapid, pentru că sunt, prin structura mea de-acasă, de la Turda, un optimist incurabil, care vrea să facă bine și care are planuri pentru încă pe atâția ani.

Dorințe prea mari nu am. Vreau să mă pot bucura de chipul oamenilor dragi cât mai mult timp. Vreau să le pot auzi vocea prietenilor mei mai în vârstă timp îndelungat și mi-e tare teamă de acele zile în care vor pleca, după cum e firesc, rând pe rând, lăsând în urma lor un gol pe care nimeni nu-l va putea ocupa.

Îmi doresc putere de muncă. Îmi doresc idei și inspirație, să mă țină vocea, să pot cânta și bucura publicul și să pot fi eu așa cum îmi doresc, cu toată libertatea pe care o am la purtător, fără constrângeri de vreun fel anume.

Lucruri materiale nu vreau. N-am fost niciodată persoana care să pună prea mult preț pe asta, nu mă dau în vânt după surprize și n-am așteptări de la nimeni în afară de mine.

Vreau ca de ziua mea și mereu de acum să pot închina un pahar cu gândul că am făcut ceva pentru țara asta, pentru mine, pentru arta românească și că las în urma mea ceva de calitate, care peste ani și ani va servi cuiva, mai mult sau mai puțin. Și nu din vanitate spun asta, ci pentru că așa simt și așa cred eu că ar fi normal să se întâmple cu munca unui artist dăruit.

Vă mulțumesc vouă, publicului, pentru că-mi sunteți aproape și vă promit că nu mă voi dezminţi de la a oferi lucruri valoroase, pline de substanță, mereu cu aceeași încăpățânare ca și până acum. E ziua mea și mă simt bine!