Văd deseori în jurul meu oameni care nu au dorința de a munci, care așteaptă totul pe tavă și care nu înțeleg principiul conform căruia cea mai frumoasă bucurie din lumea aceasta este că muncești pentru fiecare parte a vieții tale.

Nu prea înțeleg eu cum își poate imagina cineva că poate avea ceva fără a depune efort, fără a trudi, fără a face sacrificii și fără a putea clădi, la propriu, satisfacțiile sufletului. Eu am învățat că dacă muncesc și-mi pun pe tavă priceperea, determinarea, dăruirea, pot ajunge sus. Și acesta este, de fapt, secretul longevității mele.

Nu știu cum li se pare unora sau altora, dar pentru a te menține, pentru a reuși să faci performanță, pentru a te întreține din muzică, este nevoie de MUNCĂ!

Am adunat ani de nopți nedormite, am parcurs fiecare etapă, m-am dedicat, am renunțat la multe, am străbătut milioane de kilometri, mi-am pus inspirația, am strâns din dinți când am simțit că nu mai pot și parcă am mai putut puțin.

Eu consider că munca ne înnobilează. Nu zic ca oamenii să fie obsedați de asta, dar parcă nu-mi imaginez să treacă o zi în care să nu fac ceva, să nu mă simt util pentru mine și pentru cei din jurul meu.

Când spun muncă, mă refer la determinare și la plăcerea de a face ceva. Blazarea și lipsa de interes, de pasiune în profesia pe care o ai, indiferent care ar fi ea, înseamnă tristețe, înseamnă timp pierdut inutil.

Nu există nimic perfect pe lume, dar cred că fiecare activitate poate avea sclipirile ei și ne poate face să avem împlinirea unui lucru făcut cu temeinicie, de calitate. Indiferent de ce face fiecare, nu există muncă josnică, nu există nimic rușinos în a munci. Ba mie mi se pare rușinos să stai degeaba, să aștepți pomană, să aștepți ca altcineva să facă lucruri pentru tine doar pentru că ai un statut.

Oamenii pot străluci atunci când muncesc. I-am apreciat mereu pe cei care au știut să-și exploateze talentele și pe cei care înțeleg că viața poate avea continuitate dacă în permanență pompăm în ea cu satisfacție și optimism.

Munca din obligație este un chin. Lipsa ei, în schimb, dorința de a fenta, de a încerca să scapi cât mai repede, de a fugi de responsabilități, mi se pare că este una dintre formele cele mai urâte pe care le poate lua firea noastră.

Muncim ca să supraviețuim, știu asta, dar nimic, nici măcar rutina nu ne dă dreptul de a face lucruri de mântuială și de a încerca să păcălim în fiecare moment doar pentru a sta și pentru a încerca să ne „protejăm“, de fapt să ne pierdem printre activități lipsite de sens.

Știu că poate părea ciudat acest editorial al meu. Nu am vreo atitudine dictatorială și nici nu cred că trebuie cineva obligat să muncească. Dar consider că asta e cheia evoluției lumii în care trăim. Cred că toate tipurile de muncă sunt esențiale și fac parte dintr-un ciclu care trebuie să funcționeze și care ne face să fim așa cum suntem. Nu e rău să dai cu mătura, cum nici să speli toaleta.

Nu e nimic rău în a face muncă fizică, cum nici în a munci cu mintea. Fiecare muncă e grea, cere implicare, pricepere și determinare. Dar ce vreau să spun eu este că trebuie dragoste în tot ceea ce faci. De când te scoli dimineața și până seara, e nevoie de dragoste și atunci nimic nu pare greu în ceea ce facem.

Sper din suflet ca să înțelegeți viziunea mea și să nu mă condamnați prea tare dacă eu consider că, muncind cu devotament, putem avea ce ne dorim, pe toate planurile, așa cum ar trebui să fie! Da, pe mine munca mă înnobilează și m-a făcut ceea ce sunt azi!