În anii ’60 funcţiona un Festival Naţional al Tânărului Actor. Eu jucam la Braşov, rolul Luluța (foto 1) din piesa „Chiriţa”, cu care ne-am prezentat la concurs. Deşi nu m-am aşteptat, soarta m-a favorizat şi am luat premiul I pe ţară pentru un rol secundar. Uraaa! În sală era un mare regizor de la Teatrul de Revistă, pe nume Nicuşor Constantinescu. Încântat de prezenţa mea, m-a invitat să joc la „Tănase”. Hotărârea nu era prea uşoară, căci eu abia terminasem Facultatea de Teatru şi gurile rele care nu iubeau genul nu mă îndemnau s-o fac. Eu jucasem la Braşov mai multe spectacole în regia domnului Sică Alexandrescu de la Teatrul Naţional. Am îndrăznit să-i cer un sfat, şi răspunsul lui a fost: fetiţo, du-te repede la Revistă, căci, dacă ai să dai acolo lovitura, joci Julieta când vrei tu! Asta a fost hotărâtor. S-a dovedit apoi că în acest gen aşa-zis uşor mi-am găsit vocaţia, legătura de la inimă la inimă cu marele public, care m-a declarat adevărată vedetă. Iată cum am ajuns să joc şi la Paris. Tot o întâmplare a fost. Interpretam, într-un spectacol selectat pentru turneu, un cântec cunoscut „Glasul roţilor de tren”. Apăream într-un colţ, luminată de un spot și îmbrăcată în costum naţional. Nu ştiu ce-o fi simţit domnul Coquatrix (foto 2), directorul Teatrului Olympia, cert este că i-a cerut regizorului nostru, domnul Dinescu, să mă plaseze vedetă a spectacolului cu număr de prolog, cu un show central şi un final frumos cu tot baletul pe cântecul „Nu mă uita când altă dragoste vei întâlni”. Uneori, nici nu-mi vine să cred că am avut o asemenea şansă. Ştiţi şi dumneavoastră că la români este un obicei. Dacă te întorci din străinătate cu un succes mare, devii şi acasă apreciat. Sigur, aveam norocul că Televiziunea Română era în plină dezvoltare, iar Tudor Vornicu, curajos, iniţia mereu nenumărate proiecte. Totul a fost în favoarea mea. Eu m-am pus pe treabă cu sârg. Am făcut radio în fiecare dimineaţă, am făcut televiziune cât cuprinde, am făcut tot ce depindea de mine ca să iasă totul bine. Am fost disciplinată, modestă şi la locul meu, iar firea mea deschisă şi sinceră mi-a făcut în jur numai prieteni. Am învăţat mereu meserie. Am jucat mult cu unul dintre cei mai buni comici ai acelor timpuri, Mircea Crişan (foto 3). Profesionist impecabil, Mircea era o şcoală de comedie. A fost tentat, din păcate, de mirajul Occidentului şi, în 1967, a rămas în Franţa, mare pierdere pentru teatrul românesc. L-am întâlnit mai târziu în Germania, am jucat cu el în Israel şi acum câţiva ani am avut onoarea să-i înmânez Premiul de Excelenţă în cadrul Galei UNITER de la Sibiu.
