Din toată experienţa mea am dreptul să spun că lumina are un rol foarte mare în aspectul artistului pe ecran şi în televiziune. De multe ori, chiar dacă artistul îşi joacă rolul cu trăire maximă, fără o încadrare inteligentă, fără o lumină adecvată, momentul sensibil nu trece la public în adevărata lui valoare. Un lucru şi mai curios este că o femeie, cât de frumoasă ar fi, pe ecran ea pierde din frumuseţe fără o lumină bună. Dacă o actriţă nu este foarte frumoasă, un operator bun poate s-o prefacă, ajutat de lumină, într-o divă. O ştiu din experienţă. Eram la televiziune, într-o noapte de filmare care nu se mai termina, şi noi (eram împreună cu Vasilica şi cu Margareta) eram rupte de oboseală. Eu trebuia să cânt un cupleţel în rolul Anei Karenina. Mă simţeam desfigurată la 6:00 dimineaţa şi mai rămăsese de tras un singur cadru. Şeful luminist mi-a spus: „Mai rezistaţi un pic, doamna Stela, eu o să urc pe pasarelă să mai pun o lumină, şi totul va fi perfect”. A meritat! Este cel mai frumos cadru pe care-l am în arhiva TVR. Lumina a şters toată oboseala. Sigur, toate acestea îşi au rolul lor, dar prima necesitate este ca actriţa să aibă talent. Deci, fără strălucirea sentimentelor ce se citesc în ochii săi, nicio lumină nu o va face să capteze interesul publicului. Va rămâne, cum spune un critic francez, „fină, transparentă şi vidă ca o cupă de cristal”. Actorii de talent aştern pe obraz energii ce vin din adâncuri şi aduc în faţă emoţii, trăiri şi caractere comune întregii speţe umane. Ei nu pozează, ci se transpun în personaj, se identifică astfel cu acesta şi totul este convingător. Am mai întâlnit un fenomen. Femei foarte frumoase în viaţă, pe ecran devin comune, anoste, iar altele, desigur, datorită focului sacru de care vorbeam cuceresc şi se impun prin prezenţa lor. Cum oare se petrece fenomenul ca o persoană venită dintr-un mediu simplu, fără exerciţiu cultural, poate deveni inteligentă, rasată, cu putinţa de a juca personaje din diverse medii sociale, de la hamal la academician, deşi nu are informaţia acestor tipuri omeneşti. Minunea aceasta se numeşte talent. Eu nu am avut copii şi nici nu mi-am dorit prea tare. La vârsta de 5 ani am fost operată la cap în urma unei muşcături de păianjen otrăvitor. Război, spitale pline de răniţi, operaţia s-a făcut fără anestezie, însoţită probabil de plânsul meu şi de lacrimile mamei. M-am refăcut repede, dar am rămas cu spaima cumplită în faţa halatelor albe. Dar nu asta voiam să spun, ci o poveste care are însă legătură. Jucam, prin 1980, la Teatrul de Comedie o piesă rusească numită „Turnul de fildeş”. Rolul era o mamă disperată care se luptă să-şi salveze fiul. La sfârşitul spectacolului a venit la mine Vasilica Tastaman, care avea un băiat pe care-l adora, şi m-a întrebat: „De unde ai ştiut tu ce simte o mamă pentru fiul său?” Ştiu eu? Dar am luat premiul întâi pe ţară pentru acel rol. Cred că este important pentru un actor să aibă un ascuţit spirit de observaţie, pentru a înmagazina o mulţime de reacţii ale oamenilor din jur, felul lor de a acţiona, căci, dacă nu poţi trăi 100 de vieţi, poţi învăţa de la semenii tăi o mulţime de trăiri. Cred că acesta este bagajul nostru de instrumente ale profesiei.