Aş fi nedreaptă să afirm că am trecut anul acesta printr-o iarnă grea. Zăpadă, din când în când, furtuni care ne-au speriat, căci nu ne erau obişnuite, şi gheţuş care ne stârneşte o veșnică spaimă. Mama, săraca, mereu mă avertiza în asemenea cazuri: „Ai grijă cum mergi, că ai să te dai cu roatele în sus!”. Vă mărturisesc că soarele ce scaldă Bucureştiul în ultimele zile îmi stârneşte un dor nespus să mă trezesc mai repede dimineaţa, cu copacii ninşi de flori. Primăvara ne ajută să renaştem, să fim mai creativi şi, în ultimă instanţă, mult mai fericiţi. Vine Paştele, sărbătoarea poienilor smălţate de floricele albe şi movulii. Mi se face dor să plec la ţară şi, în nerăbdarea mea, să încarc maşina de ghivece cu flori ca să ajut primăvara să grăbească înfrumuseţarea curţii mele. Casa de la Samurcaş a fost, în anii 1973, o coşmelie din chirpici, cu un nuc de un metru şi jumătate, doi lilieci în poarta hâită şi ea, dar avea o mare calitate pentru soţul meu Puiu: curtea dădea direct în lac, iar dragostea sa pentru apă era arhicunoscută. Am vopsit acoperişul de tablă în verde, ramele geamurilor în roz prăfuit şi am plantat, la faţadă, un trandafir agăţător roşu. M-am bucurat până în 1977 de frumuseţea spaţiului din jur şi de imaginea lacului, străjuit de bisericuţa Lingurica de vizavi. Era o căsuţă ca-n poveşti, colorată, mică şi numai bună să ne primească împreună cu prietenii noştri. A venit cutremurul, care ne-a lovit şi pe noi, şi pe micuţa noastră oază, cum o numea marele nostru actor Ernest Maftei. Nu puteam renunţa la ea, căci l-aş fi distrus pe soţul meu, care adora locul. Orice încercare de a reface vechea căsuţă a fost în zadar, şi atunci am purces la construirea altei oaze. Pe vremea aceea era aproape imposibil să-ţi faci o casă de vacanţă. Întâi, nu era voie, materialele de construcţii nu se puteau cumpăra decât cu aprobări. Mă rog, a fost greu, dar a meritat. O arhitectă, prietenă bună de-a noastră, şi-a luat sarcina s-o facă şi a ieşit o păpuşă. A fost o plăcere s-o mobilez apoi cu lucruri simple rustice şi s-o împodobesc cu frumoasele cusături ale mamei mele, fostă profesoară de lucru manual. Azi, căsuţa noastră este frumoasă (foto 1), dar tristă, căci cel care a dorit-o atât de mult a plecat dintre noi. O îngrijim în continuare şi facem sărbătorile aici cu prietenii apropiaţi. Nucul are acum șapte metri, liliecii înfloresc primăvara în alb şi mov, iar terasa este înconjurată de lalele. Am plantat doi vişini şi trei pruni, şi în anii când vrea Dumnezeu mă bucur să-i culeg. Bradul argintiu (foto 2) l-am plantat odată cu construcţia casei, şi iată cum arată azi. La bisericuţa Lingurica, înconjurată de verdeaţă, care se oglindeşte în lac, se ţin slujbe frumoase şi aici sărbătorim Învierea Domnului şi aprindem lumânări. Este, cum se spune, un colţ de rai, unde-ţi încarci bateriile şi visezi la zile mai bune. Dar lipsește Puiu, care înota trei ore pe zi, spărgând oglinda lacului albastru.