Îmi este mereu dor de teatru, de Shakespeare, de Cehov şi chiar de Baranga. În cei 18 ani petrecuţi la Teatrul de Comedie am avut şansa să joc în multe spectacole memorabile semnate de mari autori, puse în scenă de mari regizori, având ca parteneri actori extraordinari. Am să vă povestesc mai întâi cum am ajuns să joc în trupa vestită alcătuită de domnul Radu Beligan la Teatrul de Comedie. În anul 1969 eram vedeta Teatrului Tănase, cu care jucasem două stagiuni de succes la Paris, la Sala Olimpia, două stagiuni la Berlin, pe scena celebrului Friedrichstadt Palace, iar în televiziune nu lipseam din nicio emisiune de divertisment. Emisiunile erau foarte bune, nu degeaba şi azi, după 50 de ani, ele sunt admirate pe ecranul postului naţional. La vremea aceea, Teatrul de Comedie avea cea mai apreciată trupă, invidiată pentru calitatea ei şi pentru atmosfera de lucru. Regizorul principal era domnul Lucian Giurchescu, care, mai târziu, va deveni şi directorul teatrului. Recunoscut ca fiind cel mai mare specialist în opera lui Bertold Brecht, tocmai voia să pună în scenă piesa „Un om egal un om” sau mai precis „Dispariţia lui Galy Gay”. Actriţa numărul unu a teatrului, Vasilica Tastaman, pleca pentru un an întreg în Turcia, unde soţul său, Emeric Ienei, avea un contract. Îngrijorat probabil de faptul că piesa conţinea multe songuri s-a gândit că-i trebuie o actriţă care are experienţa teatrului muzical. Şi iată cum alegerea a căzut pe mine. Am crezut că va fi o colaborare vremelnică, dar Giurchescu mi-a propus angajarea definitivă. Eram într-o mare dilemă. Să renunţ la locul meu excelent de la teatrul muzical şi să intru într-o trupă mare de teatru de proză? Părerile prietenilor erau diferite. Tocmai mă măritasem cu Puiu Maximilian, cel mai bun creator de revistă. Dar iată că tot el m-a încurajat: „Du-te şi joacă marele repertoriu, căci poţi juca concomitent la Revistă când vrei”. Intrarea mea în spectacolul Brecht a fost cu noroc. Inspiraţia lui Giurchescu - fenomenală, distribuţia - genială, succesul - fulminant. Aveam partener direct un actor sensibil, Mihai Pălădescu (foto 1), cu care m-am înţeles perfect. Tot aici m-am întâlnit cu cel pentru care am o deosebită consideraţie, domnul Mircea Albulescu (foto 2). El a sesizat primul încărcătura mea de emoţie la intrarea în rolurile marelui repertoriu. M-a încurajat cu discreţie şi cu tandreţe şi m-a învăţat multe secrete ale acestei profesii complicate. De curând, l-am văzut într-un spectacol cu „Bădăranii”, de Goldoni, şi i-am admirat perfecţiunea demonstraţiei actoriceşti şi ştiinţa relaţiei cu partenerul şi publicul. Jocul său are fineţea şi frumuseţea unei dantele de Bruxelles. (va urma)