Soţul meu Puişor era un om foarte cumpătat, măsurat la vorbă, îngăduitor cu oamenii, dar timiditatea îl izola uşor de lume. Avea doar două slăbiciuni: scrisul şi înotul. Era capabil să nu mănânce ore în şir, să stea la birou cu pipa alături, cu gândurile sale, condeiul şi foaia de hârtie. După aceea, neapărat trebuia să ajungă la un luciu de apă, unde înota ore întregi fără întrerupere. Îl întrebam adesea: nu oboseşti? Niciodată, răspundea; în apă eu mă odihnesc. Biata mama îl privea uneori de pe mal şi-mi spunea: ţie nu ţi-e teamă că nu se mai întoarce? Uite de aceea în 1989, când am trecut în altă epocă şi devenise posibil, ne-a venit ideea unui locşor de vacanţă la mare. Primul pe care l-am sunat a fost Jean. El, care era regele litoralului, avea toate datele să descopere aşa ceva. Dar Jean nu visa la case, îi ajungea micul său apartament. Era uşor de obţinut atunci, căci tocmai ţăranii primiseră pământul de sub case care în comunism era al statului. Grădinile de pe malul mării au un pământ necultivabil, şi atunci au vândut în petice cam de 500 m. Cum Dumnezeu le aranjează pe toate, într-o dimineaţă vine la mine Vladimir Găitan, care tocmai filmase cu Sergiu Nicolaescu la Vama Veche. Patima lui Puişor pentru apă era cunoscută şi el a venit să ne propună un asemenea lot. Cine avea dintre noi bani în ’90? În niciun caz artiştii. Eu tocmai încheiasem un turneu în America şi venisem acasă cu 2.000 de dolari. Azi sunt un fleac, în ’90 părea o avere, când salariul meu pe lună era 100 de dolari. L-am cumpărat fără să-l văd. N-am crezut că este chiar pe malul mării. După o săptămână am ajuns la 2 Mai la locul cu pricina după o ploaie măruntă şi rece. Toată faleza era ca un grajd: gunoaie, cutii de conserve, noroi, coceni de porumb striviţi de copitele oilor unui ţăran care le mai plimba pe acolo. Cum îl ştiam pe Puişor, care nu suporta mizeria, i-am şoptit speriată: o să facem curăţenie! El mi-a răspuns: de fapt e minunat, că aici e marea. Aşa a început aventura cea mare, şi în 12 luni aveam căsuţa noastră şi pentru Puiu bazinul de înot, golful de la 2 Mai. Sute de turişti îl priveau cu mirare traversând între cele două diguri şi rămâneau uimiţi. Pentru Puişor aici era Raiul: linişte, apă şi o curte inundată de flori. Din păcate, el a plecat mult mai devreme decât merita, dar Raiul a rămas să ni-l amintească nouă, cei care l-am iubit. Am pretenţia să spun că noi am determinat explozia de dezvoltare a satului 2 Mai. Acum el este liniştit, curat, fără urletul megafoanelor, doar glasurile copiilor bucuroşi se aud pe mal.
