Cele patru zile de furtuni şi ploaie m-au speriat rău. Parcă intrasem adânc în toamnă. Marea era cu adevărat neagră, vântul rupsese crengile copacilor, florile păreau moarte inundate de apă, totuşi asta nu m-a făcut să uit cele două luni superbe pe care le-am petrecut anul acesta la 2 Mai. Este prima vacanţă adevărată, prima oară când am fost eliberată de orice obligaţii, fără gândul la spectacol, fără emoţii, fără grija de a fi fardată sau coafată, absolut liberă. Doamne, ce bine a fost! Am uitat că sunt actriţă. Am fost o femeie obişnuită, înconjurată doar de familie, uneori de câţiva prieteni, alteori, singură, cu ochii în zarea albastră şi cu gândurile mele. Ce bine este să te eliberezi câteodată de hainele pe care societatea te-a obligat să le porţi. Am fost bucătăreasă, gospodină la toate, am aşternut amintiri pe hârtie, mi-am făcut planuri de viitor, să fiu mai relaxată ca până acum, şi mi-am promis să nu uit că în curând voi împlini 80 de ani. Am constatat că mi-am trăit viaţa în goana calului, că de multe ori n-am gustat din frumuseţea realizărilor mele, nu m-am bucurat de întâlnirea cu atâţia oameni minunaţi. Mi-a plăcut mult meseria pe care mi-am ales-o, atât de tare încât nu m-a lăsat să privesc şi la alte faţete ale vieţii. Deşi am călătorit mult, am văzut o mulţime de oameni şi de locuri, mintea mea a stat tot timpul cramponată de spectacol. Azi, când m-am mai liniştit, nu spun că regret felul meu de-a vedea viaţa, dar cât de multe am pierdut agitându-mă, cât am pierdut din relaţia pe care o aveam cu părinţii mei, cât am ratat din zilele pe care le-am petrecut cu soţul meu (foto 1), un om atât de minunat. Stau azi pe malul mării, în casa pe care pentru el am făcut-o (foto 2) şi pe care n-a avut norocul s-o folosească destul. Îmi amintesc cum priveam de pe terasă silueta sa de înotător, tăind marea de-a lungul golfului, fericit. Ce păcat că timpul pentru el a fost atât de scurt! Din păcate, timpul nu se mai întoarce, rămânem doar cu amintirile fericite sau dureroase.