Ziua de 5 aprilie a fost una plină de tristeţe. Atunci s-a stins din viaţă una dintre cele mai dragi fiinţe din viaţa mea. Aveam 26 de ani şi eram o tânără şi mare speranţă a Revistei româneşti. Colegul meu, care astăzi nu mai este, abia împlinise 18 ani. Rar am văzut un artist atât de talentat, atât de dotat, atât de sensibil şi de dăruit de Dumnezeu. Cornel Patrichi nu dansa, plutea. Gesturile sale graţioase te făceau să pluteşti şi tu în lumea dansului, să participi şi tu la arta sa şi să-ţi umpli sufletul de fericire. Dansatorul acesta, Cornel Patrichi, te convingea că arta dansului este divină, că graţia trupului omenesc poate ajunge la perfecţiune, că gesturile dansatorului au o semnificaţie superbă, plină de poezie. Rar, foarte rar, se poate întâlni un asemenea artist. Anii au trecut, şi după ce Cornel ne-a făcut să înţelegem arta dansului modern, căci el a adus în România acest gust, a plecat o vreme din ţară cu senzaţia că nu mai are spaţiu de lucru aici şi a făcut o şcoală de dans în Italia. Oricât ar fi fost de visător, s-a întors acasă, ducând dorul celor care-l înţelegeau. A educat generaţii de balerini pe diverse scene ale teatrelor din România. Profesor foarte bun, însă şi foarte exigent, Cornel era iubit de elevii săi, dar înconjurat şi de un respect temător, era perfecţionistul absolut. Teama de a nu-l dezamăgi îi cuprindea pe elevi, deoarece ştiau că nu vor fi iertaţi. Cine ar fi putut să-i semene? Cine-ar fi putut să-l mulţumească total? Pentru Cornel, dansul era o religie. Mare păcat că nu a fost mai mult implicat în creaţiile de televiziune. Păcat că nici teatrul nostru nu s-a mai bucurat de talentul său fenomenal! Dragul meu Cornel, nu te vom uita niciodată, vei fi în inima noastră la fiecare ridicare de cortină şi la toate aplauzele pe care le primim la final!