N-a trecut nicio lună de când s-a născut în familia noastră Domnul Damian. Cu adevărat acest fapt este o minune a lumii. Toți se învârtesc în jurul micii ființe și nu mai contenesc să-l admire, să-l laude, să exclame: „N-am mai văzut așa copil frumos în viața mea!”. Eu, să vă spun drept, care nu am născut, mă uit tot cu uimire la mica vietate, dar nu observ nimic aparte. Toți copiii mici pentru mine sunt la fel, ceva foarte mic, care mișcă din buze ca un crăpcean după sânul mamei, suge lacom și apoi doarme mult. Ochii aproape că nu se văd, iar nasul este un mic năsturaș. Minunea adevărată însă este cum, Doamne, ai făcut să stea în burtica femeii ceva atât de perfect, să iasă la lumină și să cuvânteze cu putere către noi. Familia mea se bucură enorm de apariția ghemotocului care doarme pe burtică liniștit și după ce mănâncă gângurește ceva ce poate o fi „Mulțumesc”... Iată-mă deci străbunică. Grozav! Îmi doresc abia acum mai multă sănătate, să-i urmăresc evoluția, să-i înregistrez cea mai mică schimbare în aspect și în formare, să-l ajut cât pot. Să-l văd cum crește și seamănă cu părinții săi frumoși și plini de iubire. Damian va deveni deci legătura de nedistrus a familiei noastre, speranța într-o viață mai bogată și mai plină de satisfacții. Damian, frumos nume. Mă gândesc cu teamă doar la timpul pe care-l trăim, la amenințarea dezechilibrului politic universal care ne sperie pe toți. Oamenii au nevoie de pace, ar trebui să ne iubim mai mult unii pe alții, să făurim o armonie universală, binefăcătoare tuturor. De ce oare totuși sunt atâția care gonesc spre viitor încărcați de ură și de lăcomie, când viața este atât de scurtă și copiii noștri sunt atât de frumoși!