Deși sunt foarte ocupată, Doamne ajută!, mă mai opresc uneori să privesc la „Gala umorului”. Amintirile îmi invadează inima și mintea și retrăiesc clipe minunate. Fiecare dintre cei care apar pe ecran mi-a fost coleg. Îi admiram, îi prețuiam. Pe majoritatea îi cunoșteam foarte bine, pentru că pe noi, actorii, munca ne face să ne împrietenim. E necesar să comunici cu partenerii ca să poți crea atmosfera unei scene, altfel nu poți ajunge la emoția unui act artistic. Poate unii nu-ți devin dragi, din vina ta sau a lor, dar important este să realizezi scena, momentul, râsul sau plânsul, să impresionezi spectatorul.

Îl văd adesea pe Dem Rădulescu - „Bibanul” (foto 1). Și acum, după atâția ani, mă uimește unicitatea sa. Cum conduce el fraza cu o punctuație neașteptată, ce stârnește un haz nebun! Era o întreagă „farmacie”, pusă la punct în demersul său artistic, fără adausuri inutile și cu seriozitate. „Bibanul” a fost un mare actor și va rămâne în memoria spectatorului român pentru generații. Vă amintiți celebra scenă din gară cu Vasilica Tastaman (foto 2)? Iată o altă fantastică „ciocârlie” a neamului nostru. Așa îmi place s-o numesc, căci arta sa era la fel de măiastră ca și cântecul ciocârliei. Era adevărată, descoperea în fiecare personaj, cu finețe, tot ce era mai impresionant. Rămâneai absolut fascinat de interpretarea sa. Îți spuneai: „Eu nu aș putea niciodată să fac așa ceva”. Am iubit-o enorm pe Vasilica pentru frumusețea sa, pentru talentul său de excepție, pentru dragostea sa de viață. Trăia adevărat, fără prefăcătorii, fără rezerve. Plecarea sa pe alte meleaguri a fost un gest pe care l-a suportat greu și, din păcate, întoarcerea a venit prea târziu. O boală nemernică a doborât-o chiar când se ivise momentul să se reînscrie în distribuțiile Teatrului de Comedie și la Televiziune.