Nu ştiu exact de unde, dar mi-a mers vestea că nu iubesc câinii. Într-o zi, trecând pe stradă, m-am dat la o parte pe trotuarul îngust ca să-i fac loc unei doamne să înainteze cu un câine mare. Doamna respectivă a rămas uimită: „Știam că nu vă plac câinii”, îmi spune dânsa. Am vrut să-i răspund că bunacuviinţă nu ţine de dragostea pentru animale, dar m-am stăpânit. Mai apoi însă am stat pe gânduri, căci voiam să descopăr de unde până unde mi-a venit această neplăcută catalogare. În general, îmi place să cercetez întâmplările neplăcute din viaţa mea, ca să le descopăr motivul. Acum ştiu. Am trăit perioada aceea îngrozitoare când haitele de câini hălăduiau flămânde prin Bucureşti, şi nenumărate au fost cazurile când au murit oameni atacaţi de câini.

Se demolase întregul deal al Patriarhiei ca să se clădeacă „monstrul poporului”, că altfel nu pot să-i zic. Sute de case cu nişte curţi frumoase au fost cărate, bucată cu bucată, în şanţurile periferiei, iar câinii rămaşi fără stăpân s-au înmulţit de-a valma şi au umplut Bucureştiul, sălbăticindu-se. Cine-i de vină? Desigur, nu câinii, ci incompetenţii care au creat această situaţie. Daţi-mi voie să fiu revoltată când în ţara mea oamenii sunt atacaţi de câini şi se cere o rezolvare, chiar dacă ar fi dureroasă. Mulţi pe atunci s-au lăudat, cuprinşi de milă, că iau câinii acasă, că le creează adăposturi. Vorbe! I-au luat câteva zile şi apoi i-au dus prin satele din jur şi i-au lăsat liberi, iar adăposturile promise au fost surse de luat bani pentru iniţiatori, nu pentru bietele animale. Mă rog... încet, încet, lucrurile s-au ameliorat, ba de curând, la tv, am văzut iniţiativa lăudabilă a câtorva bărbaţi cu suflet care ajută animalele să supravieţuiască. Îţi trebuie cu adevărat un suflet mare ca să îmbrăţişezi o asemenea preocupare. Îmi plac câinii în măsura în care îţi place să priveşti un animal frumos, dar mărturisesc că am mai multă iubire pentru oameni. Soţul meu, Puişor Maximilian, adora câinii şi, cu siguranţă, la un moment dat, ne-am fi luat şi noi unul.