Cred că v-am mai spus, dar, repet, prietenia dintre doi oameni se naște chiar nu știm de unde și cum. Ceva dinăuntrul nostru capătă încredere și apoi drag de o altă ființă care-ți devine necesară chiar dacă la un moment dat distanța care vă desparte este uriașă. Marcela este prietena mea (foto 1) de mulți, mulți ani. Născută la Giurgiu, într-o familie de oameni cumsecade, cu șase fete și un singur băiat. Tatăl, de fapt, și-a dorit un băiat, dar nu i-a reușit decât după a șasea fată.

A doua dintre ele a avut darul artei și a ajuns cântăreață. Am cunoscut-o când era artistă la Cluj și soțul meu, Puișor, scria spectacole pentru Ansamblul Armatei. Oacheșă, mai mărunțică, dar plină de temperament, deși ne vedeam rar, ne-am apropiat cu încredere. Într-o bună zi a venit pe lume Mădălina, fetița sa, care la Revoluție și-a pierdut tatăl, împușcat în stradă de cei care trăgeau în dreapta și stânga cu furie. Rămasă singură, Marcela nu s-a bucurat de drepturile ce i se cuveneau, căci n-a avut obrăznicia celor care și-au smuls diverse beneficii. Și-a crescut fetița frumoasă singură, copil care pe deasupra mai era și bolnav, avea scolioză. Nu s-a plâns nimănui, fata a ajuns la maturitate, a absolvit o facultate și s-a căsătorit. După o operație grea la coloană, doctorii i-au spus că nu va avea voie să nască. Mădălina însă, curajoasă, a riscat, și curând a dat naștere unei fetițe, Annabelle, și apoi unui băiețel cu bucle aurii, Vlăduț (foto 2 şi 3). Azi sunt la mine în vizită, pe malul mării. O familie fericită. Ne vedem de două-trei ori pe an, ne iubim și ne facem daruri. Peste toate acestea îi port o mare recunoștință Marcelei, căci a fost alături de mine când, la Cluj, s-a stins din viață Puișor. De atunci, prietenia noastră s-a legat pentru totdeauna.