Se apropie cu paşi repezi vremea zăpezilor. Eu m-am pregătit din timp, şi anume: căsuţa mea de pe malul lacului, de la Buftea (foto 2), tocmai a împlinit 36 de ani şi m-a obligat să-i fac o revizie generală. Prin pod mai plouă, obloanele au putrezit şi nucul din faţa casei îşi face de cap. Şi-a întins crengile mari, gata să mişte streaşina, şi cred că a îmbătrânit de tot, că n-am mai mâncat nicio nucă de-o vreme. Un prun s-a uscat, un cireş l-am tăiat, doar florile perene mai stau de pază. M-am pus pe treabă, cu ajutoare, bineînţeles, şi am făcut-o o frumuseţe. Puişor (foto 1) adora locul acesta, lacul limpede şi adânc, unde înota zilnic câte două ore. Pe celălalt mal se zăreşte Mănăstirea „Lingurica”, veche de câteva sute de ani, pe care, din păcate, vara o îngroapă verdeaţa. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când a plecat Puişor şi a lăsat în urmă nesfârşită tristeţe.

Pe vremea lui jucam la Bucureşti seară de seară, la Grădina „Boema”, apoi ne luam colegii şi făceam o masă mare, cu bunătăţi, pe terasa de la ţară, vorbeam despre teatru până târziu, pe lumina lunii. Vasilica Tastaman rămânea şi dormea la noi, căci adora să doarmă în patul acoperit cu o cuvertură ţesută de mama cu fir de mătase. Tot farmecul acestei căsuţe este parfumul anilor dinainte de război, când mama mea pricepută ţesea marame de borangic, cosea ii, şi câte au mai rămas din ele îmi umplu inima de nostalgie. Deşi mă duc mai rar pe la căsuţa din poveşti, aşa-i spunea un coleg de-al meu, o păstrez curată, doar, doar voi mai apuca din când în când o seară frumoasă de toamnă. Când va veni zăpada, voi mai vedea copacii sclipind sub pojghiţa de gheaţă, strălucitori ca-n poveşti. Aici găseşti linişte, pace, aer curat, căci Bucureştiul a început să se sufoce. Nu vreau să îmbătrânesc şi sunt în pas cu vremea, dar totuşi tăvălugul anilor trece peste noi şi nu mai simţim gustul vieţii. Uneori o hulim, deşi este atât de frumoasă.