Nu pot să uit niciodată numele Mihai, al celui care mi-a stat alături în viață 40 de ani. Durerea nu trece niciodată din clipa marii despărțiri, mai ales atunci când ai avut alături un om deosebit, înzestrat cu cele mai alese daruri - inteligență, sensibilitate și spirit superior. Nu învinuiesc viața, dar nici nu pot ostoi durerea. Când pleacă părinții, oricât de groaznic ar fi, pare într-un fel, mai ales când sunt în vârstă, firesc. Când pleacă un om în floarea vieții, care mai avea multe de spus oamenilor și le putea fi de folos, mâhnirea este mai mare.

Au trecut 20 de ani de când l-am pierdut pe Puișor, iar noi și astăzi lucrăm pe textele sale. Culmea, aplaudate cu aceeași rezonanță, de parcă toate păcatele lumii de azi sunt la fel ca acelea de altădată și nu s-a schimbat nimic. Limbajul umorului de azi a coborât rapid la ultima treaptă de jos. Mulți spectatori se întreabă de ce. Dar până la urmă se obișnuiesc și nu iau nicio atitudine. Întâi se revoltă și apoi suportă mizeria. Iubesc generația tânără. Mă bucur că fetele se străduiesc să fie din ce în ce mai frumoase, mai cochete, dar nu vreți să auziți o conversație între doi tineri la telefon. Nu uitați că teatrul este o școală, dar nimeni nu se mai străduiește să învețe o limbă frumoasă românească și să aibă o conduită elegantă. Oameni ca Puișor se găsesc din ce în ce mai rar, iar noi am început să ne plângem că ne lipsesc exemplele. Dumnezeu să-l odihnească! Păcat!