În toate interviurile care-mi sunt solicitate apare întrebarea dacă n-am fost tentată să rămân undeva definitiv, ţinând cont că am colindat prin atâtea locuri, că aici era foarte greu şi că aspiraţia spre o carieră internaţională era tentantă. Lungă şi grea întrebare, dar răspunsul meu este scurt şi categoric: Nu. Din mai multe motive: sunt un om stabil, iubitor şi responsabil. Am avut norocul să am rezultate timpurii în profesie şi, ca atare, oamenii m-au apreciat şi m-au iubit din primii ani de teatru şi televiziune. 
Când am plecat la Paris în 1965, şocul a fost puternic. Eram prima pe afiş, tânără (unii spun şi frumoasă) şi am avut succes cu adevărat. Sigur, Parisul e foarte frumos, dar nouă, românilor, ne este familiar datorită unor asemănări de ordin cultural. L-am străbătut de la un capăt la altul, dar din primele zile mi-au lipsit privirile prietenoase ale trecătorilor, salutul precupeţelor din piaţă şi căldura căminului meu. Apropo de familie, ştiţi foarte bine ce greu era pe atunci pentru cei rămaşi în ţară. Eu, care am crescut singură alături de mama, n-aş fi lăsat-o pentru nimic în lume pradă hăituielilor domnilor cu ochi albaştri. Un basarabean mi-a spus atunci: „Noi am emigrat o dată, a doua oară e prea mult”.
Îmi plăceau primăverile bucureştene, când la ora 5:00 (e adevărat, asta se întâmpla acum 40 de ani) maşinile stropeau bulevardele, când de la Piaţa Romană până la Piaţa Charles de Gaulle (atunci Stalin), aleile cu trandafiri răspândeau parfumul lor ameţitor, îmi plăceau plimbările de la ora 6:00 spre hipodromul de la şosea, unde artiştii, printre care şi doamna Olga Tudorache, se întreceau în curse de cai. Era o atmosferă calmă, aproape patriarhală, şi nu exista teama agresiunilor huliganice.
Singurul lucru de care mi-a fost dor a fost clima sudului. Am călătorit în ţări unde soarele parcă nu apune niciodată, unde florile inundă împrejurimile caselor cu mii de culori, unde nu-i atât de urât şi îndepărtat spectrul siguranţei zilei de mâine, căci o banană şi un pahar cu apă sunt mereu la îndemână. În Caraibe (foto 1) m-a uimit imensitatea plantelor, diversitatea lor. În Africa de Sud (foto 2, împreună cu Tamara Buciuceanu) am rămas impresionată de mulţimea trandafirilor albi, pe care-i întâlneşti peste tot, ca să nu mai spun că superbele cale albe răsar singure la porţile fermelor. Trotuarele Tel Aviv-ului (foto 3) sunt străjuite de arbuşti încărcaţi cu flori roşii, iar liliacul din curtea unui prieten de-al meu e uriaş. Cu toate acestea, nimic nu-mi încântă sufletul mai mult decât lalelele de la Buftea (foto 4) sau trandafirul agăţător de la fântână. E bine acasă şi n-aş pleca nicăieri pentru toate florile din lume.