Vă spuneam cândva că turneele pe care le facem ne dau ocazia să cunoaştem mulţi oameni; desigur, români, căci pentru ei jucăm în străinătate. Legăm prietenii durabile, ne scriem, vorbim la telefon şi-i aşteptăm cu drag să vină în vizită în ţară. Am multe prietene. Miki a stat 30 de ani în Suedia şi acum s-a întors definitiv în Bucureşti. A plecat prin ’79, îndrăgostită de un suedez blond, frumos şi deştept. A părăsit Teatrul de Comedie lăsând multe regrete în urmă, căci era şi talentată, şi frumoasă. Dar Dumnezeu a fost bun cu ea şi a reuşit împreună cu soţul său, Simo, să facă un teatru. Miki, deşteaptă, a învăţat repede imposibila limbă suedeză şi a jucat în continuare teatru. Asta i-a mai ogoit dorul de ţară şi, după ce a luat-o şi pe mama sa acolo, a venit mai rar în vizită. În acest timp, noi am făcut câteva turnee în Suedia şi am găsit-o întotdeauna acolo; un suflet ce ne primeşte cu căldură. Dar, cum pe lume sunt şi bune, şi rele, acum doi ani a rămas singură, a vândut teatrul şi s-a întors acasă. Iubeşte Bucureştiul şi socoteşte că acesta e din ce în ce mai frumos.
Eti, o altă bună prietenă, a lucrat vreo 30 de ani în Germania. Ne vedeam de câte ori jucam în Dusseldorf, mai apoi în Frankfurt, sau venea ea să ne vadă în alte oraşe, căci am bătut Germania în lung şi-n lat. Deşi a stat departe de casă, Eti a rămas îndrăgostită de muzica noastră şi a visat ca la pensie să-şi facă o casă la Bran. A reuşit şi s-a întors definitiv în ţară, căci nicăieri nu i se pare mai frumos. Suntem vecine la 2 Mai şi seara ne spunem poveşti pe terasă, cu oglinda mării la picioare.
Stela, sau Estela, cum o numesc spaniolii, este şefa comunităţii de români dintr-o mică localitate de lângă Barcelona. În urmă cu trei săptămâni eram un grup de prieteni în vacanţă pe Costa Brava. Estela ne-a găsit şi a şi organizat repede-repede un spectacol pentru românii din zonă. Eu cu Arşinel susţinem uşor un spectacol de două ore, aşa că am jucat şi am primit cele mai fierbinţi aplauze în faţa unei săli arhipline. Tot Stela ne-a făcut bucuria să-i cunoaştem pe părintele Laurenţiu Rezeanu şi pe familia sa. A fost o zi ca-n poveşti. Am trecut mai întâi pe la biserică (o clădire din piatră, veche de secole), am ascultat o slujbă şi apoi ne-am îndreptat spre casa părintelui. Aceasta, tot o clădire veche, de piatră, aşezată pe un mal de râu şi înconjurată de copaci, era ca un colţ de Rai. Am stat la taclale o vreme pe terasa plină cu flori şi ne-am cinstit cu câte un păhărel. Coana preoteasă, o femeie tânără şi frumoasă, ne-a îmbiat cu prăjituri şi cafele, şi, spre surprinderea noastră, ni le-a prezentat pe cele două gemene studente cu părinţi atât de tineri. A fost o seară liniştită, plină de frumuseţe. Am râs, am glumit şi am primit în dar un volum de versuri aparţinând părintelui, ce va avea lansarea în Bucureşti spre sfârşitul acestei luni. Am plecat seara târziu, onoraţi de laudele gazdelor şi cu sufletele împăcate.
Am mulţi prieteni în toate colţurile lumii. Din Australia până în Canada şi din Africa de Sud până în nordul Scandinaviei. Pe toţi ne uneşte limba românească şi dragostea de frumos.