Am plecat spre India seara, la ora 21:00, după o zi plină de impresii, de imagini extraordinare şi cu o ultimă masă superpicantă de creveţi delicioşi amestecaţi cu tăiţei de orez. Destinaţia exactă era Mumbay (Bombay), un oraş-mamut aflat chiar în vârful peninsulei, pe malul Oceanului Indian. Prima oară când am fost aici am aterizat la New Delhi. De data aceasta sunt a doua oară la Mumbay, căci n-am rezistat tentaţiei de a vedea pentru a treia oară această ţară.

Avionul a aterizat noaptea târziu.

Ne-a aşteptat la aeroport un autobuz de şcoală. Nimic surprinzător, doar eram invitaţi la Festivalul Internaţional de Tineret al Şcolilor de Artă, patronat de Ryan Foundation, ce deţine un lanţ de peste 500 de şcoli în India, Australia şi alte ţări. De fiecare dată, acesta a fost motivul vizitelor noastre. Din doi în doi ani, Ryan Foundation invită cât mai multe ţări, ce se prezintă cu momente artistice de muzică, dans şi comedie şi se luptă pentru a lua trofeul.

Opera Comică pentru Copii a fost acum la al patrulea concurs. Ne-am prezentat excepţional. Avem o trupă de dans excelentă, absolvenţi ai şcolii de balet, o trupă de cântăreţi de operă şi operetă, iar spectacolele sunt variate, de la muzică clasică la dansuri de caracter. De altfel, trebuie să vă spun că şi de data aceasta fiecare ţară (au fost 16): Italia, Germania, Polonia, Franţa... s-au prezentat cu o singură apariţie. Ei bine, noi, românii, am prezentat la fiecare spectacol ceva nou, ele fiind cinci la număr. Trofeul a fost asigurat.

Sala în care am jucat era ultramodernă, cu condiţii tehnice de invidiat. Fiecare spectacol a avut un ritual de deschidere. Doamna Pinto, mama prinţului Ryan, a deschis festivalul cu o rugăciune ascultată de toţi în picioare, închinată spre Cer pentru ca şcolile şi elevii lor, precum şi toţi participanţii la festival să fie ocrotiţi de Dumnezeu. 2.000 de oameni au încheiat în cor cu un „Amin” emoţionant. Succesul nostru a fost foarte mare, poate doar ruşii ne-au concurat cu cazaciocul lor.

Vreau să mă întorc însă la noaptea în care am aterizat. Bietul autobuz de şcoală scârţâia din toate încheieturile şi ne amintea că avem rinichi. Am uitat însă asta când am întors privirea spre fereastră. De-o parte şi de alta a străzii erau clădiri negre, triste, construite parcă în urma unui război atomic, suprapuneri de cutii de chibrituri într-un echilibru precar din care te priveau găurile negre ale ferestrelor şi rar câte o luminiţă atesta faptul că acolo locuiau oameni. Erau mii şi mii de asemenea locuinţe. M-am întrebat cu groază unde vom locui, cum va fi hotelul.

Am coborât în faţa unei clădiri foarte mari şi vechi numită Hotel Royal. Am zâmbit. Băieţii de serviciu s-au repezit să ne ia geamantanele, iar când am ajuns la recepţie inima mi-a venit la loc; totul demonstra că denumirea hotelului era adevărată.

Vă spuneam că am jucat cinci spectacole în cinci zile, deci am avut mai puţin timp pentru turism. Totuşi, n-am ratat nici Poarta Indiei, cu privirea ei superbă asupra oceanului, uriaşul hotel Taj Mahal, superscump, nici bazarul ce ocupă trotuarul bulevardului central unde vânzători amabili te invită să iei sari-uri, mătăsuri, mărgele şi să alegi din mii de şaluri de mohair. Nu uitaţi că India este bogată în pietre preţioase şi semipreţioase. A fost o ocazie să ne îmbogăţim sertarele cu şiraguri de perle negre, de ametist sau de lapis lazuli.

După aceste cinci zile, în care am trecut şi pe la gara oraşului, veche de peste 100 de ani - o frumuseţe - am uitat şi de amărâtul acela de autobuz şi de furnicarul de pe trotuar. Am băut o ultimă bere, cu o farfurie imensă cu cartofi prăjiţi, la berăria Leon şi am întins-o spre casă.