Vine Ziua Femeii şi am fost invitată în Basarabia să stau la taifas cu ele, să schimbăm impresii, să ne dăm sfaturi şi să râdem împreună. Dar nici n-am ajuns bine că m-au şi năpădit amintirile. Aici, pe peronul gării din Chişinău, l-am revăzut pe tata (foto 1), după 19 ani de despărţire. El, deportat la capătul lumii, în Siberia, la Vladivostoc, iar eu cu mama strămutate în România de spaima armatelor roşii. Era noapte, peronul gol, doar doi bărbaţi şi o femeie care aşteptau trenul de Bucureşti. În amintirile mele, tata era un domn grăsuţ şi vesel, dar în noaptea aceea am întâlnit pe peron un bărbat slab, slab, cu faţa brăzdată de riduri ca o câmpie arsă de secetă. Am stat doar 30 de minute în gară, căci excursia mea făcută cu scopul de a-l întâlni pe tata avea ruta Bucureşti-Chişinău-Kiev-Moscova şi din nou Chişinău, unde urma să rămânem trei zile. Am plecat cu trenul mai departe şi am încercat să-mi controlez sentimentele. Întrevederea a fost atât de scurtă, încât abia la Kiev m-am dezmeticit. Nici nu ştiu ce-am văzut din Kiev şi din Moscova, căci aşteptam cu nerăbdare reîntâlnirea cu tata. Am plecat împreună la bunica, aceasta ne aştepta într-un sat plin de glod şi de multe neamuri. Trei zile am mers din casă-n casă, am povestit, am depănat amintiri... Singurul care n-a spus prea multe era tata. Doar se mândrea cu mine şi pe stradă îmi şoptea: „Uite, toţi sunt invidioşi pe mine că mă plimb cu o fată tânără şi frumoasă”.
Au trecut vreo 17 ani până când l-am adus pe tata definitiv lângă noi în România. Nici atunci şi nici mai apoi, oricâte întrebări i-am pus, tata nu spunea nimic despre anii din lagăr. Să fi rămas atâta teamă în sufletul său sau nu voia să-şi amintească zilele în care cădeau din cer vrăbii îngheţate, pe care apoi deportaţii le mâncau?
Acum, când am ajuns la Chişinău, oamenii mi s-au părut frumoşi şi prietenoşi şi am lăcrimat la gândul că el nu mai este. Era tare hâtru şi ne-am fi plimbat şi acum la braţ pe bulevard. Soarta oamenilor e foarte ciudată. Plecat la capătul lumii, s-a hrănit cu rădăcini de copaci la -50˚C, s-a reîntors în Basarabia cu tristeţea familiei destrămate, ne-am reunit în sfârşit în 1977 şi a mai trăit încă până în 2000, alături de mine şi de mama. Ce circuit!
Toate aceste amintiri m-au făcut să plec direct la Biserica Sf. Dumitru (foto 2), unde m-am întâlnit cu părintele Pavel Borşevschi (foto 3). Am vizitat biserica, lăcaş ce a fost distrus total în anii comunismului, iar astăzi este refăcut. Am văzut icoanele minunate ce o împodobesc (foto 4) şi am aprins o lumânare în amintirea tatei şi atâtor basarabeni care au podit pământul Siberiei cu oasele lor. Uite că m-am luat cu amintirile şi nu mai am loc să vă povestesc scopul vizitei mele la Chişinău. Data viitoare.