Eram încă nişte copilandri. Eu, elevă la Liceul Principesa Elena, el la Liceul Şaguna, cel mai prestigios din Braşov. Elevii acestui liceu de băieţi erau elita tinerilor braşoveni, iar noi, fetele de la Principesa, eram cele mai îndrăgostite de ei. Cel despre care vă vorbesc azi era suplu, perfect clădit de Dumnezeu, cu păr şaten cu reflexe aurii, ce înconjura o frunte superbă, înaltă, de băiat inteligent. Ce mai pot spune despre un tânăr care cânta la acordeon şi-şi învăluia asistenţa cu o privire caldă, mereu zâmbitoare? Acesta era Titi Rucăreanu. Nimeni nu s-a mirat când a intrat la Institutul de Teatru şi a devenit actor. Îmi amintesc perfect primul său succes, la Teatrul Nottara, piesa „Băiat bun, dar cu lipsuri”, unde dovedea vervă, inteligenţă, haz. Calea era deschisă spre o carieră strălucită, şi aşa a fost. L-am întâlnit prin teatre şi în Bucureşti, imediat ce am devenit şi eu actriţă. Îl simţeam mereu aproape de mine; eram mai stingheră la începuturi, ca tânără provincială. Mai apoi am devenit colegi, pe bune, la Teatrul de Comedie. Era un camarad perfect, calm, tandru, înţelegător, elegant şi întotdeauna bun prieten al femeilor. În lumea din ce în ce mai bolovănoasă ce ne înconjura, Titi crea în preajmă-i o ambianţă armonioasă, de iubire între oameni, neviciată de suspiciune sau venin.

Titi era un boier, un mare boier. Limbajul său nu era niciodată violent sau trivial. Poate doar o sclipire de dispreţ licărea sub sprânceana ridicată la adresa mojicilor. A făcut roluri frumoase, lucrate cu migală, fără dorinţa de a ieşi în faţă; chiar îi mai reproşam câteodată lipsa de ambiţie. Dar el îşi trăia viaţa mai departe după o filosofie proprie, fără nicio ostentaţie. Nu întâmplător a avut printre prieteni oameni extraordinari: Dinică, Moraru, Dan Mihăescu, Vasilica Tastaman sau Marin Traian.

Din când în când, în ziua noastră liberă, găsea energia de a organiza seri de neuitat, deşi banii nu l-au scos niciodată din casă. I-am fost parteneră în „Plicul” lui Rebreanu, am jucat împreună în „Trei surori” de Cehov şi în nenumărate emisiuni de televiziune, căci noi am fost pionierii care au clădit Televiziunea Română.

Îi plăcea să cânte şi ne-a lăsat câteva discuri ce le-a realizat cu eforturi financiare proprii, create doar din dorinţa de a-şi mărturisi dragostea de viaţă şi de oameni.

Acum trei săptămâni ne-am întâlnit întâmplător în piaţă. M-a privit cu drag şi mi-a zis: „Bravo, arăţi bine, ţine-o tot aşa!” Ne-am sărutat şi am dat să plec. „Stai!”, mi-a spus şi, întorcându-se spre prima florăreasă, mi-a oferit o floare. Aşa va rămâne mereu în inima mea Titi Rucăreanu, lordul meu. A plecat discret, aşa cum s-a străduit să trăiască, şi nu şi-a dorit decât să se unească cu marea. La vară voi arunca un buchet de flori în valuri, la Costineşti, unde-şi petrecea vacanţele.