La drum se cunosc oamenii, v-am mai spus asta. Aşa cum căsătoria de probă a dat rezultate binecuvântate, ajutând oamenii să nu piardă ani din viaţă chinuiţi de neînţelegeri, la drum împreună descoperi fel şi fel de motive să nu te poţi adapta la firea partenerului. Descoperi în cel mai drăguţ coleg, când intervin greutăţile, reacţii inacceptabile sau, dimpotrivă. Aveam un coleg pe care toţi îl divinizau, de un talent complet ieşit din comun, care însă te oripila când mergeai la drum, când era ţâfnos, zgârcit, cu devieri de caracter care te dezgustau. E drept, când ne vedeam doar pe scenă sau în studioul de radio, talentul său ieşit din comun te făcea să uiţi toate defectele şi să te bucuri de interpretarea sa uimitoare. Sunt alţi oameni care au o fire mai închisă, mai morocănoşi, mai greu abordabili aş spune, dar atunci când mergi cu ei la drum descoperi un om îndatoritor, cald, bucuros de a sta la taclale, de a povesti cu haz şi drag momente din propria-i experienţă.
De ce e bine să fii înconjurat de oameni amabili şi prietenoşi la drum? Dincolo de bucuriile ce ţi le oferă succesul şi întâlnirea cu publicul care sigur şterge orice neajuns, noi trecem prin multe greutăţi, începând cu obsesia realizării rolului, nesiguranţa ce te urmăreşte până la premieră, nopţi nedormite, apoi repetiţii într-o sală îngheţată, ore de stat în picioare, pisălogeala regizorului pretenţios, care vrea să scoată de la tine tot ce e bun, dar, mă rog, se încheie procesul. După asta începe şirul spectacolelor sau filmărilor, trebuind să participi la crearea unei lumi comune, unde e nevoie de răbdare, înţelegere, tandreţe, iubire. Aici intervine caracterul partenerului de scenă. Jucam în „Madragora” de Machiaveli şi eram parteneră directă cu Ştefan Tapalagă (foto 1). Cum aş fi putut realiza mirajul scenic dacă Ştefan ar fi fost un tip ranchiunos, sec sau antipatic? Greu. M-am înţeles foarte bine cu el pe scenă, pentru că Ştefan era un om calm, cald, îndatoritor, cu fantezia sa extraordinară. Piesa a avut succes, şi spectatorii au avut sentimentul că noi chiar ne iubim. Nu! Iluzia o dădeau interpretarea sinceră şi înţelegerea dintre noi. În serialul „Regina” am avut plăcerea să-l cunosc îndeaproape pe Virgil Ogăşanu (foto 2). Mai jucasem o dată, demult, la televiziunea naţională un scheci. Ei bine, dragii mei, lucru la acest proiect era o plăcere. Eram doi foşti soţi, eu o soţie părăsită de el, el un soţ plecat departe şi apărut din nou în viaţa mea. A fost o lecţie de meserie, aş putea spune, ne-am adaptat imediat, armonia în dispută a fost echilibrată, iar respiroul pe care ni-l dădea pauza de lucru, o încântare. Virgil este o comoară de partener, vesel, optimist, fără hachiţe, neobosit, punctual, pe scurt, încântător. Ziua de lucru trecea repede, fără oboseală, şi orele curgeau fără nicio problemă. Când joci alături de asemenea oameni devii şi tu mai bun, mai talentat. Mi-e dor de acele zile de filmare, chiar n-am simţit că munceam 12 ore pe zi, ci aşteptam cu drag ziua următoare.