Ca de obicei, abia după ce a plecat în altă lume, unui om valoros i se aduce cele mai multe laude. Se spun vorbe mari când el, omul, nu se mai poate bucura de ele. Numai cei foarte apropiaţi cunosc adevărata durere.

Nouă, colegilor, ne vor lipsi gluma picantă a lui Nae Lăzărescu, pe care ne-o adresa întotdeauna, zâmbetul tandru sau ironic, poveştile despre Bucureştiul de demult pe care le spunea, căci ştia să le coloreze, chiar dacă de fapt nu le trăise. Avea o memorie extraordinară şi era încântător atunci când îţi sugera în cuvinte că i-a cunoscut şi pe Aznavour, şi pe Belmondo. Aerul său şăgalnic făcea povestea credibilă.

Era îndrăgostit de Teatrul de Revistă încă de copil şi credea în efectul deconectant şi educativ al genului. Dincolo de glumă, trata această profesie cu mare seriozitate.

Nae Lăzărescu a fost un artist adevărat, care a făcut din scenă altarul său de credinţă. Aprecia talentul autentic, a dat exemplu tinerilor şi le-a oferit o şansă în spectacolele sale.

Trupa din înaltul Cerului s-a îmbogăţit cu încă un actor!